Cât costă o informație de interes public la Compania Municipală Imobiliară București

Context

Pe site-ul Primăriei Generale a Municipiului București a fost postată ordinea de zi pentru ședința Consiliului General din data de 28 martie 2018, conținând proiecte referitoare le preluarea unor servicii publice de către companiile înființate în acest sens în anul trecut. O primă variantă a documentului prevedea și costuri foarte ridicate pentru eliberarea documentelor în baza Legii 544/2001 de către Compania Municipală Imobiliară București S.A.:

screenshot
Sursa: Facebook

Ce verificăm

Dacă costurile avansate pentru eliberarea documentelor solicitate în baza Legii 544/2001 sunt stabilite conform legii.

Verificare

Dreptul oricărui cetățean de a avea acces la orice informație de interes public este garantat de Constituția României, prin art. 31, iar cadrul legislativ care stabilește modul de exercitare al acestui drept fundamental este dat de Legea 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public.

Pentru a vedea care sunt prevederile referitoare la entitățile care se supun legii accesului la informații, respectiv cuantumul taxelor pentru eliberarea informațiilor solicitate de către cetățeni ne-am uitat la Legea 544 și normele sale de aplicare, precum și la legislația europeană aplicabilă.

  1. Legea 544 stabilește care sunt informațiile de interes public, respectiv ce entități intră sub incidența acestei legi:
  2. Articolul 2: În sensul prezentei legi:

    • prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie autonomă care utilizează resurse financiare publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, potrivit Constituţiei;
    • prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informatiei;
    • prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizica identificata sau identificabila.
  3. În ceea ce privește costurile aferente serviciilor de tipărire, atunci când informațiile au fost solicitate în acest format, HG 123/2002 privind adoptarea normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001 prevedea că:
  4. Articolul 18 (1) Accesul la informaţiile de interes public este gratuit.(2) Costul serviciilor de copiere va fi suportat de solicitant, în condiţiile legii.(3) Plata serviciilor de copiere se va face la casieria fiecărei autorităţi sau instituţii publice.

  5. HG 478/2016 aduce modificări și completări normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public și pune în acord normele metodologice cu directiva europeană:

    La articolul 18, după alineatul (3) se introduc două noi alineate, alineatele (4) şi (5), cu următorul cuprins:”(4) În aplicarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prin costul serviciului de copiere se înţelege costul direct al operaţiunii tehnice de copiere a informaţiei solicitate pe suport hârtie.(5) Costul serviciului de copiere va fi aprobat, respectiv actualizat prin actul administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice centrale sau locale şi nu poate depăşi 0,05% din salariul minim pe economie calculat per pagină.”

  6. La nivelul legislației comunitare, DIRECTIVA 2013/37/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de modificare a Directivei 2003/98/CE privind reutilizarea informațiilor din sectorul public prevede că:

    În cazul în care organismele din sectorul public percep taxe pentru reutilizarea documentelor, taxele respective ar trebui, în principiu, să se limiteze la costurile marginale. Cu toate acestea, ar trebui să se țină seama de necesitatea de a nu împiedica funcționarea obișnuită a organismelor din sectorul public care sunt obligate să genereze venituri care să acopere o parte semnificativă a costurilor lor legate de îndeplinirea misiunii lor de serviciu public sau a costurilor aferente colectării, întocmirii, reproducerii și difuzării anumitor documente puse la dispoziție în vederea reutilizării. În astfel de cazuri, organismele din sectorul public ar trebui să fie în măsură să impună taxe superioare costurilor marginale. Respectivele taxe ar trebui să fie stabilite pe baza unor criterii obiective, transparente și verificabile, iar venitul total obținut prin punerea la dispoziție a documentelor și autorizarea reutilizării lor nu ar trebui să depășească costul colectării, întocmirii, reproducerii și difuzării, la care se adaugă un profit rezonabil. Cerința de a genera venituri pentru a acoperi o parte semnificativă a costurilor organismelor din sectorul public legate de îndeplinirea misiunii lor de serviciu public sau a costurilor aferente colectării, întocmirii, reproducerii și difuzării anumitor documente nu trebuie să fie prevăzută prin lege ci poate decurge, de exemplu, din practicile administrative în vigoare în statele membre. Statele membre ar trebui să revizuiască în mod regulat o astfel de cerință.

  7. Remarcăm astfel că directiva europeană trasează limite în stabilirea cuantumului taxelor pentru eliberarea documentelor de interes public, urmând ca aceste prevederi să fie preluate în legislația statelor membre.

    Concluzie

    Cuantumul taxelor de eliberare a documentelor solicitate în baza Legii 544/2001, așa cum era prevăzut pe site-ul PMB, contravine atât legislației naționale, cât și directivei europene privind reutilizarea informațiilor din sectorul public.

Cât costă o informație de interes public la Compania Municipală Imobiliară București

Context

Pe site-ul Primăriei Generale a Municipiului București a fost postată ordinea de zi pentru ședința Consiliului General din data de 28 martie 2018, conținând proiecte referitoare le preluarea unor servicii publice de către companiile înființate în acest sens în anul trecut. O primă variantă a documentului prevedea și costuri foarte ridicate pentru eliberarea documentelor în baza Legii 544/2001 de către Compania Municipală Imobiliară București S.A.:

screenshot
Sursa: Facebook

Ce verificăm

Dacă costurile avansate pentru eliberarea documentelor solicitate în baza Legii 544/2001 sunt stabilite conform legii.

Verificare

Dreptul oricărui cetățean de a avea acces la orice informație de interes public este garantat de Constituția României, prin art. 31, iar cadrul legislativ care stabilește modul de exercitare al acestui drept fundamental este dat de Legea 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public.

Pentru a vedea care sunt prevederile referitoare la entitățile care se supun legii accesului la informații, respectiv cuantumul taxelor pentru eliberarea informațiilor solicitate de către cetățeni ne-am uitat la Legea 544 și normele sale de aplicare, precum și la legislația europeană aplicabilă.

  1. Legea 544 stabilește care sunt informațiile de interes public, respectiv ce entități intră sub incidența acestei legi:
  2. Articolul 2: În sensul prezentei legi:

    • prin autoritate sau instituţie publică se înţelege orice autoritate sau instituţie publică, precum şi orice regie autonomă care utilizează resurse financiare publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, potrivit Constituţiei;
    • prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informatiei;
    • prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizica identificata sau identificabila.
  3. În ceea ce privește costurile aferente serviciilor de tipărire, atunci când informațiile au fost solicitate în acest format, HG 123/2002 privind adoptarea normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001 prevedea că:
  4. Articolul 18 (1) Accesul la informaţiile de interes public este gratuit.(2) Costul serviciilor de copiere va fi suportat de solicitant, în condiţiile legii.(3) Plata serviciilor de copiere se va face la casieria fiecărei autorităţi sau instituţii publice.

  5. HG 478/2016 aduce modificări și completări normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public și pune în acord normele metodologice cu directiva europeană:

    La articolul 18, după alineatul (3) se introduc două noi alineate, alineatele (4) şi (5), cu următorul cuprins:”(4) În aplicarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prin costul serviciului de copiere se înţelege costul direct al operaţiunii tehnice de copiere a informaţiei solicitate pe suport hârtie.(5) Costul serviciului de copiere va fi aprobat, respectiv actualizat prin actul administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice centrale sau locale şi nu poate depăşi 0,05% din salariul minim pe economie calculat per pagină.”

  6. La nivelul legislației comunitare, DIRECTIVA 2013/37/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de modificare a Directivei 2003/98/CE privind reutilizarea informațiilor din sectorul public prevede că:

    În cazul în care organismele din sectorul public percep taxe pentru reutilizarea documentelor, taxele respective ar trebui, în principiu, să se limiteze la costurile marginale. Cu toate acestea, ar trebui să se țină seama de necesitatea de a nu împiedica funcționarea obișnuită a organismelor din sectorul public care sunt obligate să genereze venituri care să acopere o parte semnificativă a costurilor lor legate de îndeplinirea misiunii lor de serviciu public sau a costurilor aferente colectării, întocmirii, reproducerii și difuzării anumitor documente puse la dispoziție în vederea reutilizării. În astfel de cazuri, organismele din sectorul public ar trebui să fie în măsură să impună taxe superioare costurilor marginale. Respectivele taxe ar trebui să fie stabilite pe baza unor criterii obiective, transparente și verificabile, iar venitul total obținut prin punerea la dispoziție a documentelor și autorizarea reutilizării lor nu ar trebui să depășească costul colectării, întocmirii, reproducerii și difuzării, la care se adaugă un profit rezonabil. Cerința de a genera venituri pentru a acoperi o parte semnificativă a costurilor organismelor din sectorul public legate de îndeplinirea misiunii lor de serviciu public sau a costurilor aferente colectării, întocmirii, reproducerii și difuzării anumitor documente nu trebuie să fie prevăzută prin lege ci poate decurge, de exemplu, din practicile administrative în vigoare în statele membre. Statele membre ar trebui să revizuiască în mod regulat o astfel de cerință.

  7. Remarcăm astfel că directiva europeană trasează limite în stabilirea cuantumului taxelor pentru eliberarea documentelor de interes public, urmând ca aceste prevederi să fie preluate în legislația statelor membre.

    Concluzie

    Cuantumul taxelor de eliberare a documentelor solicitate în baza Legii 544/2001, așa cum era prevăzut pe site-ul PMB, contravine atât legislației naționale, cât și directivei europene privind reutilizarea informațiilor din sectorul public.

Liviu Dragnea a vorbit despre o posibila lege a defăimării. Ce măsuri există în alte state împotriva defăimării

Invitat la o emisiune TV, Liviu Dragnea a vorbit despre o viitoare lege care să sancționeze defăimarea statului:

Am vorbit cu mai mulţi colegi şi am convenit să lucrăm la o lege, nu ştiu dacă e nevoie de o legislaţie, la o lege care să reglementeze sau să dea posibilitatea statului român să sancţioneze aceste lucruri, pentru că aceşti oameni – gen Monica Macovei şi alţi europarlamentari care mint despre propria ţară, care defăimează propria ţară – aduc foarte multe deservicii şi noi din cauza asta pierdem suveranitate, pierdem demnitate, pierdem respect şi nu câştigăm absolut nimic. Am spus că trebuie să facem o lege care să dea dreptul statului român să corecteze aceste lucruri. Nu ştiu acum cum, dar în alte ţări poate există aşa ceva. Nu poţi să stai indiferent şi inactiv.

Pornind de la afirmaţia liderului PSD, am vrut să vedem în ce alte state există măsuri legale împotriva defăimării propriei ţări şi cum sunt acestea percepute.

Un studiu al OSCE din martie 2017 asupra legilor defăimării şi insultei analizează comparativ legislaţia în domeniu din 57 de state. Studiul ia în considerare şi legile cu privire la defăimarea oficialilor, a şefilor de stat, a simboluilor statului sau a blasfemiei, însă noi ne vom concentra pe două subcapitole: defăimarea statului (I 4a) şi a instituţiilor statului (I 4c):

harta-legi-defaimare-europa-osce

1. Legi penale ce interzic insulte aduse statului

Cel puţin 14 state OSCE au legi penale în acest sens:

  • Austria
  • Belarus
  • Croaţia
  • Germania
  • Italia
  • Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FRIM)
  • Muntenegru
  • Polonia
  • Portugalia
  • San Marino
  • Serbia
  • Slovenia
  • Spania
  • Turcia

Cu excepţia Italiei, Spaniei şi a FRIM, pedeapsa cu închisoarea este posibilă în toate cazurile. Aceste lucruri intră clar în contradicţie cu principiile Reprezentantului Libertăţii Media (OSCE RFoM) şi ale altor organizaţii internaţionale de drepturi ale omului. […] Majoritatea statelor cu acest tip de legi sunt localizate în Europa de Vest. Totuşi, nu ar trebui ignorat faptul că o sumă de state nu au astfel de legi (precum Kazahstan sau Azerbaidjan) sau le pun în aplicare arareori (precum Belarus) compensează cu reglementări complexe pentru protejarea şefului de stat care, în practică, poate fi strâns legat de conceptul de stat.”

Exemplele disponibile în documentul OSCE ilustrează ce anume se califică drept insulte aduse statului; acestea variază de la a insulta public sau a batjocori şi într-o manieră plină de ură statul (Austria sau Croaţia) până la `insultă împotriva naţiunii/ statului” (Turcia).

Se mai menţionează şi că există state în care acţiunile ce pot aduce pagube economiei sau ce afectează bonitatea statului intră sub incidența pedepsei penale, anume Monaco (unde art. 71 din Codul Penal vorbeşte despre atac asupra reputaţiei economice a statului) ori San Marino (prejudiciu adus renumelui republicii de către cetăţeni din străinătate, Codul Penal, art. 333).

Este adus în discuţie şi cazul României – deşi art. 30 (7) din Constituţie interzice defăimarea ţării, nu există o prevedere în acest sens în Codul Penal.

2. În ceea ce privește legile penale care interzic insultele aduse instituțiilor de stat

16 state OSCE incriminează în mod explicit defăimarea şi / sau insultele aduse instituțiilor de stat, arată acelaşi document; acestea sunt:

  • Andorra
  • Austria
  • Belgia
  • Cipru
  • Germania
  • Grecia
  • Italia
  • Liechtenstein
  • Luxemburg
  • Monaco
  • Olanda
  • Polonia
  • Portugalia
  • Spania
  • Turcia
  • Vatican.

Deşi există o varietate a prevederilor, ce diferă de la ţară la ţară, acestea se referă la guverne, parlamente, curţi (tribunale), forţele armate şi autorităţi publice în general.

Ne sunt prezentate următoarele exemple:

  • prevederi care extind aplicarea legii penale generale cu privire la defăimare şi insultă asupra instituțiilor: în Austria, Codul Penal (art. 116) stipulează că legile penale în domeniul defăimării se aplică şi acțiunilor sau declarațiilor ce vizează parlamentele, forțele armate sau birouri guvernamentale.
  • prevederi separate care interzic în mod specific insultele aduse instituțiilor statului în general: Codul Penal al Poloniei include o prevedere dedicată special insultării şi umilirii publice a unei autorităţi constituţionale (art. 226(3))
  • prevederi similare cu legile penale care interzic insultele aduse autorităţilor publice în timpul exerciţiului demnităţii publice: Codul Penal al Belgiei permite judecarea unei insulte verbale adresate unui corp constituţional în timpul exercitării funcţiei sale oficiale (art. 277)

Raportul precizează şi că aceste prevederi sunt arareori evocate, cu excepţia Turciei.

Din prevederile naţionale prezentate anterior, putem observa că o posibilă condamnare pentru defăimare sau insultă adusă statului este nuanţată: se vorbeşte despre o manieră plină de ură; o lipsă a acestei nuanţări este sesizabilă în cazul Turciei.

Apelând la exemplul Codului Penal din Monaco (şi a prevederii sale despre atacarea reputaţiei economice a statului), ne putem imagina că o astfel de acuzaţie este dificil de probat – de unde şi rara evocare a prevederii de mai sus.

Poziții oficiale pe subiectul legilor defăimării

Cităm din două comunicări ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei:

Rezoluţia 1577 (2007)
6. Legile anti-defăimare au scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile altora. Adunarea îndeamnă statele membre să apeleze la aceste legi cu o deosebită cumpătare, deoarece pot duce la încălcarea dreptului la liberă exprimare. Din această cauză, Adunarea insistă asupra existenţei unor garanţii procedurale care să permită oricui este acuzat de defăimare să îşi fundamenteze declaraţiile pentru a se putea apăra contra unei eventuale răspunderi penale.
8. Adunarea regretă faptul că, în mai multe state, urmărirea penală este folosită abuziv în ceea ce poate fi considerat o încercare din partea autorităţilor de a reduce la tăcere criticile venite din partea mass-media. Astfel de abuzuri – care duc la o adevărată auto-cenzură practicată în media şi care cauzează împuţinarea progresivă a dezbaterii democratice şi a circulării de informaţie în mod general- au fost raportate de către membri ai societăţii civile, cu precădere în Albania, Azerbaidjan şi Federaţia Rusă.

şi

Recomandarea 1897 (2010)
8. Cu referire la Rezoluţia 1577(2007), Adunarea reafirmă că legile cu privire la defăimare şi insultă nu trebuie utiliizate pentru a reduce la tăcere comentariile critice şi ironiile din spaţiul media. Reputaţia unei naţiuni, a armatei, a figurilor istorice sau a unei religii nu poate şi nu trebuie să fie protejată prin astfel de legi. Guvernele şi parlamentele trebuie să respingă clar şi public false invocări ale interesului naţional îndreptate împotriva jurnaliştilor.

Cristi Danileţ reaminteşte, pe blogul său, că, în anul 1996, Codul penal a fost modificat pentru a acoperi şi infracţiunile de defăimare a ţării:

Articolul 236^1 – Defăimarea țării sau a naţiunii : Manifestările publice săvârşite cu intenţia de a defăima ţara sau naţiunea română se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Prevederea a fost abrogată în 2006, când Parlamentul a adoptat Legea 278/2006, proiectul de lege având drept inițiator Guvernul, condus atunci de Călin Popescu Tăriceanu (guvern în care Monica Macovei era Ministrul Justiției); mai jos găsiţi paragraful corespunzător acestei prevederi din expunerea de motive:

expunere de motive legea 278/2006

Reţinem, aşadar, că ţara şi naţiunea sunt noţiuni abstracte, de unde şi riscul ca norma juridică să fie aplicată în cazul formulării unor aprecieri critice de natură politică, istorică ori sociologică, sau, mai mult, ca valorile menţionate să fie identificate cu persoane care, la un moment dat, exercită puterea politică sau ocupă funcţii de reprezentare a ţării.

Dorim să menţionăm şi câteva situaţii internaţionale recente în care au fost invocate legi ale defăimării:

  1. În Turcia, după decenii cu câteva zeci de cazuri penale de insulte aduse preşedintelui pe ani (vezi grafic), această prevedere legală a început să fie invocată din ce în ce mai des. IPI arată că au existat în total 1502 cazuri în perioada 1986-2014, în timp ce numai în 2015 au fost deschise 1953 de cauze. Art. 299 din Codul Penal a fost invocat împotriva jurnaliştilor, politicienilor, atleţilor, studenţilor, mediului academic şi nu numai, raportează IPI. În acelaşi articol se arată că preşedintele turc Recep Tayyip Erdoğan „a reuşit să convingă chiar şi Curtea Constituţională că este dreptul său să fie protejat de critici – în decembrie 2016, Curtea, ignorând jurisprudenţa CEDO, a decis că art. 299 este constituţional, subliniind interesul legitim al statului de a întâmlina şi pedepsi orice atac asupra demnităţii statului în persoana preşedintelui „care este şeful statului şi reprezintă statul.” The Guardian prezintă cazul comediantului german Jan Böhmermann, în cazul căruia Guvernul turc a cerut începerea urmăririi penale din cauza unui poem satiric la adresa lui Erdoğan.
  2. În Ungaria, actiunile autorităţilor sunt percepute ca pedepsirea implicării politice online a cetăţenilor: Mária Somogyi a criticat pe Facebook modul de utilizare a fondurilor în cadrul consiliului municipal Tata, acţiune legal încadrată drept violare a dreptului la personalitate a respecivului consiliu. Acelaşi drept a fot invocat atunci când András Vágvölgyi a susţinut pe reţele sociale că, în timpul serviciului militar obligatoriu, a fost în detenţie cu preşedintele János Áderduring, informaţie preluată de Index.hu (însă etichetată drept probabil neadevărată) – atât Vágvölgyi, cât şi Inndex.hu au fost găsiţi vinovaţi şi au fost supuşi la plata unei amende.
  3. În Rusia, în luna mai 2015, un decret semnat de preşedintele rus Vladimir Putin, prin care a fost extinsă interdicţia de a pubica informaţii despre pierderile militare din perioada unui conflict a fost privit ca o prohibiţie asupra relatării acţiunilor armatei ruse din Ucraina şi Siria. Vadim Tyumentsev, blogger din Tomsk, a primit o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru că a criticat pe YouTube şi VKontakte implicarea Rusiei în confictul din Ucraina; pentru fapte asemănătoare, Darya Polyudova, care l-a criticat pe Putin, a fost condamnată la doi ani într-o colonie penală. În paralel, procurorii au acuzat jurnalişti şi nu numai de defăimare, extremism sau orice alte acuze ce limitează dreptul la libera exprimare – spre exemplu, jurnalistul şi bloggerul Serghei Reznik, care a scris articole despre presupuse fapte de corupţie şi abuzuri ale oficiallilor din Rostov-pe-Don, a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru insulte aduse autorităţilor.

Putem concluziona, aşadar, că, deşi astfel de legi există, ele au fost ţinta unor critici la nivel internaţional din cauza eventualelor abuzuri din partea autorităţilor statului pe care le pot legitima. Liviu Dragnea echivalează ceea ce el percepe a fi defăimarea statului cu pierderea suveranităţii, a demnităţii şi a respectului, noţiuni ce nu pot fi cuantificate – iar, după cum se poate vedea mai sus, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a declarat că reputaţia unei naţiuni nu ar trebui să fie protejată prin legi contra defăimării şi insultei.

Liviu Dragnea a vorbit despre o posibila lege a defăimării. Ce măsuri există în alte state împotriva defăimării

Invitat la o emisiune TV, Liviu Dragnea a vorbit despre o viitoare lege care să sancționeze defăimarea statului:

Am vorbit cu mai mulţi colegi şi am convenit să lucrăm la o lege, nu ştiu dacă e nevoie de o legislaţie, la o lege care să reglementeze sau să dea posibilitatea statului român să sancţioneze aceste lucruri, pentru că aceşti oameni – gen Monica Macovei şi alţi europarlamentari care mint despre propria ţară, care defăimează propria ţară – aduc foarte multe deservicii şi noi din cauza asta pierdem suveranitate, pierdem demnitate, pierdem respect şi nu câştigăm absolut nimic. Am spus că trebuie să facem o lege care să dea dreptul statului român să corecteze aceste lucruri. Nu ştiu acum cum, dar în alte ţări poate există aşa ceva. Nu poţi să stai indiferent şi inactiv.

Pornind de la afirmaţia liderului PSD, am vrut să vedem în ce alte state există măsuri legale împotriva defăimării propriei ţări şi cum sunt acestea percepute.

Un studiu al OSCE din martie 2017 asupra legilor defăimării şi insultei analizează comparativ legislaţia în domeniu din 57 de state. Studiul ia în considerare şi legile cu privire la defăimarea oficialilor, a şefilor de stat, a simboluilor statului sau a blasfemiei, însă noi ne vom concentra pe două subcapitole: defăimarea statului (I 4a) şi a instituţiilor statului (I 4c):

harta-legi-defaimare-europa-osce

1. Legi penale ce interzic insulte aduse statului

Cel puţin 14 state OSCE au legi penale în acest sens:

  • Austria
  • Belarus
  • Croaţia
  • Germania
  • Italia
  • Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FRIM)
  • Muntenegru
  • Polonia
  • Portugalia
  • San Marino
  • Serbia
  • Slovenia
  • Spania
  • Turcia

Cu excepţia Italiei, Spaniei şi a FRIM, pedeapsa cu închisoarea este posibilă în toate cazurile. Aceste lucruri intră clar în contradicţie cu principiile Reprezentantului Libertăţii Media (OSCE RFoM) şi ale altor organizaţii internaţionale de drepturi ale omului. […] Majoritatea statelor cu acest tip de legi sunt localizate în Europa de Vest. Totuşi, nu ar trebui ignorat faptul că o sumă de state nu au astfel de legi (precum Kazahstan sau Azerbaidjan) sau le pun în aplicare arareori (precum Belarus) compensează cu reglementări complexe pentru protejarea şefului de stat care, în practică, poate fi strâns legat de conceptul de stat.”

Exemplele disponibile în documentul OSCE ilustrează ce anume se califică drept insulte aduse statului; acestea variază de la a insulta public sau a batjocori şi într-o manieră plină de ură statul (Austria sau Croaţia) până la `insultă împotriva naţiunii/ statului” (Turcia).

Se mai menţionează şi că există state în care acţiunile ce pot aduce pagube economiei sau ce afectează bonitatea statului intră sub incidența pedepsei penale, anume Monaco (unde art. 71 din Codul Penal vorbeşte despre atac asupra reputaţiei economice a statului) ori San Marino (prejudiciu adus renumelui republicii de către cetăţeni din străinătate, Codul Penal, art. 333).

Este adus în discuţie şi cazul României – deşi art. 30 (7) din Constituţie interzice defăimarea ţării, nu există o prevedere în acest sens în Codul Penal.

2. În ceea ce privește legile penale care interzic insultele aduse instituțiilor de stat

16 state OSCE incriminează în mod explicit defăimarea şi / sau insultele aduse instituțiilor de stat, arată acelaşi document; acestea sunt:

  • Andorra
  • Austria
  • Belgia
  • Cipru
  • Germania
  • Grecia
  • Italia
  • Liechtenstein
  • Luxemburg
  • Monaco
  • Olanda
  • Polonia
  • Portugalia
  • Spania
  • Turcia
  • Vatican.

Deşi există o varietate a prevederilor, ce diferă de la ţară la ţară, acestea se referă la guverne, parlamente, curţi (tribunale), forţele armate şi autorităţi publice în general.

Ne sunt prezentate următoarele exemple:

  • prevederi care extind aplicarea legii penale generale cu privire la defăimare şi insultă asupra instituțiilor: în Austria, Codul Penal (art. 116) stipulează că legile penale în domeniul defăimării se aplică şi acțiunilor sau declarațiilor ce vizează parlamentele, forțele armate sau birouri guvernamentale.
  • prevederi separate care interzic în mod specific insultele aduse instituțiilor statului în general: Codul Penal al Poloniei include o prevedere dedicată special insultării şi umilirii publice a unei autorităţi constituţionale (art. 226(3))
  • prevederi similare cu legile penale care interzic insultele aduse autorităţilor publice în timpul exerciţiului demnităţii publice: Codul Penal al Belgiei permite judecarea unei insulte verbale adresate unui corp constituţional în timpul exercitării funcţiei sale oficiale (art. 277)

Raportul precizează şi că aceste prevederi sunt arareori evocate, cu excepţia Turciei.

Din prevederile naţionale prezentate anterior, putem observa că o posibilă condamnare pentru defăimare sau insultă adusă statului este nuanţată: se vorbeşte despre o manieră plină de ură; o lipsă a acestei nuanţări este sesizabilă în cazul Turciei.

Apelând la exemplul Codului Penal din Monaco (şi a prevederii sale despre atacarea reputaţiei economice a statului), ne putem imagina că o astfel de acuzaţie este dificil de probat – de unde şi rara evocare a prevederii de mai sus.

Poziții oficiale pe subiectul legilor defăimării

Cităm din două comunicări ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei:

Rezoluţia 1577 (2007)
6. Legile anti-defăimare au scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile altora. Adunarea îndeamnă statele membre să apeleze la aceste legi cu o deosebită cumpătare, deoarece pot duce la încălcarea dreptului la liberă exprimare. Din această cauză, Adunarea insistă asupra existenţei unor garanţii procedurale care să permită oricui este acuzat de defăimare să îşi fundamenteze declaraţiile pentru a se putea apăra contra unei eventuale răspunderi penale.
8. Adunarea regretă faptul că, în mai multe state, urmărirea penală este folosită abuziv în ceea ce poate fi considerat o încercare din partea autorităţilor de a reduce la tăcere criticile venite din partea mass-media. Astfel de abuzuri – care duc la o adevărată auto-cenzură practicată în media şi care cauzează împuţinarea progresivă a dezbaterii democratice şi a circulării de informaţie în mod general- au fost raportate de către membri ai societăţii civile, cu precădere în Albania, Azerbaidjan şi Federaţia Rusă.

şi

Recomandarea 1897 (2010)
8. Cu referire la Rezoluţia 1577(2007), Adunarea reafirmă că legile cu privire la defăimare şi insultă nu trebuie utiliizate pentru a reduce la tăcere comentariile critice şi ironiile din spaţiul media. Reputaţia unei naţiuni, a armatei, a figurilor istorice sau a unei religii nu poate şi nu trebuie să fie protejată prin astfel de legi. Guvernele şi parlamentele trebuie să respingă clar şi public false invocări ale interesului naţional îndreptate împotriva jurnaliştilor.

Cristi Danileţ reaminteşte, pe blogul său, că, în anul 1996, Codul penal a fost modificat pentru a acoperi şi infracţiunile de defăimare a ţării:

Articolul 236^1 – Defăimarea țării sau a naţiunii : Manifestările publice săvârşite cu intenţia de a defăima ţara sau naţiunea română se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Prevederea a fost abrogată în 2006, când Parlamentul a adoptat Legea 278/2006, proiectul de lege având drept inițiator Guvernul, condus atunci de Călin Popescu Tăriceanu (guvern în care Monica Macovei era Ministrul Justiției); mai jos găsiţi paragraful corespunzător acestei prevederi din expunerea de motive:

expunere de motive legea 278/2006

Reţinem, aşadar, că ţara şi naţiunea sunt noţiuni abstracte, de unde şi riscul ca norma juridică să fie aplicată în cazul formulării unor aprecieri critice de natură politică, istorică ori sociologică, sau, mai mult, ca valorile menţionate să fie identificate cu persoane care, la un moment dat, exercită puterea politică sau ocupă funcţii de reprezentare a ţării.

Dorim să menţionăm şi câteva situaţii internaţionale recente în care au fost invocate legi ale defăimării:

  1. În Turcia, după decenii cu câteva zeci de cazuri penale de insulte aduse preşedintelui pe ani (vezi grafic), această prevedere legală a început să fie invocată din ce în ce mai des. IPI arată că au existat în total 1502 cazuri în perioada 1986-2014, în timp ce numai în 2015 au fost deschise 1953 de cauze. Art. 299 din Codul Penal a fost invocat împotriva jurnaliştilor, politicienilor, atleţilor, studenţilor, mediului academic şi nu numai, raportează IPI. În acelaşi articol se arată că preşedintele turc Recep Tayyip Erdoğan „a reuşit să convingă chiar şi Curtea Constituţională că este dreptul său să fie protejat de critici – în decembrie 2016, Curtea, ignorând jurisprudenţa CEDO, a decis că art. 299 este constituţional, subliniind interesul legitim al statului de a întâmlina şi pedepsi orice atac asupra demnităţii statului în persoana preşedintelui „care este şeful statului şi reprezintă statul.” The Guardian prezintă cazul comediantului german Jan Böhmermann, în cazul căruia Guvernul turc a cerut începerea urmăririi penale din cauza unui poem satiric la adresa lui Erdoğan.
  2. În Ungaria, actiunile autorităţilor sunt percepute ca pedepsirea implicării politice online a cetăţenilor: Mária Somogyi a criticat pe Facebook modul de utilizare a fondurilor în cadrul consiliului municipal Tata, acţiune legal încadrată drept violare a dreptului la personalitate a respecivului consiliu. Acelaşi drept a fot invocat atunci când András Vágvölgyi a susţinut pe reţele sociale că, în timpul serviciului militar obligatoriu, a fost în detenţie cu preşedintele János Áderduring, informaţie preluată de Index.hu (însă etichetată drept probabil neadevărată) – atât Vágvölgyi, cât şi Inndex.hu au fost găsiţi vinovaţi şi au fost supuşi la plata unei amende.
  3. În Rusia, în luna mai 2015, un decret semnat de preşedintele rus Vladimir Putin, prin care a fost extinsă interdicţia de a pubica informaţii despre pierderile militare din perioada unui conflict a fost privit ca o prohibiţie asupra relatării acţiunilor armatei ruse din Ucraina şi Siria. Vadim Tyumentsev, blogger din Tomsk, a primit o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru că a criticat pe YouTube şi VKontakte implicarea Rusiei în confictul din Ucraina; pentru fapte asemănătoare, Darya Polyudova, care l-a criticat pe Putin, a fost condamnată la doi ani într-o colonie penală. În paralel, procurorii au acuzat jurnalişti şi nu numai de defăimare, extremism sau orice alte acuze ce limitează dreptul la libera exprimare – spre exemplu, jurnalistul şi bloggerul Serghei Reznik, care a scris articole despre presupuse fapte de corupţie şi abuzuri ale oficiallilor din Rostov-pe-Don, a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru insulte aduse autorităţilor.

Putem concluziona, aşadar, că, deşi astfel de legi există, ele au fost ţinta unor critici la nivel internaţional din cauza eventualelor abuzuri din partea autorităţilor statului pe care le pot legitima. Liviu Dragnea echivalează ceea ce el percepe a fi defăimarea statului cu pierderea suveranităţii, a demnităţii şi a respectului, noţiuni ce nu pot fi cuantificate – iar, după cum se poate vedea mai sus, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a declarat că reputaţia unei naţiuni nu ar trebui să fie protejată prin legi contra defăimării şi insultei.

Cătălin Rădulescu despre procentul de femei din conducerea PSD

Vorbind despre procentul de femei din conducerea PSD în contextul alegerilor interne din partid, deputatul Cătălin Rădulescu a făcut următoarea afirmaţie:

Vor fi jumătate bărbaţi şi jumătate femei. Fiind opt regiuni, vor fi opt bărbaţi şi opt femei. Se măreşte numărul de femei. Ceea ce (…) eu nu am nimic, mie îmi plac femeile, le iubesc extraordinar, dar nu ştiu dacă e, aşa, o cutumă în partidul nostru, chiar aşa, dintr-o dată, de la 30% la 50%

Deputatul Rădulescu spune că nu știe să există vreo cutumă în sensul asigurării unei egalități de gen. Dar asta nu înseamnă că nu există.

PSD şi-a asumat oficial reprezentarea egală pe criteriul de gen la nivel intern, așa cum reiese din statutul partidului, la art. 10(6).

Partidul Social Democrat urmărește numai obiective politice, în conformitate cu Statutul PSD și Programul Politic al partidului, astfel:

(6) Recunoaște și susține rolul femeii în familie și în societate, egalitatea de șanse între femei și bărbați și promovează accesul la reprezentare proporțională a femeilor în toate funcțiile și structurile sale politice.

Nu știm la ce proporționalitate se referă art. 10 (6) din statutul PSD. Poate că proporția se calculează raportat la numărul total de membri ai partidului. Sau poate că e vorba de întreaga populație a României? Conform celor mai recente date INS cu privire la structura demografică a României (la 1 ianuarie 2017), din populaţia rezidentă totală de 19.644.350 persoane, 10.041.772 erau femei şi 9.602.578 bărbaţi, femeile reprezentând aşadar aproximativ 51% din populaţia rezidentă.

Astfel, este posibil ca decizia PSD ca jumătate dintre vicepreşedinţi să fie femei să fie fundamentată pe această proporție din populația României.

Este bine să menționăm aici și faptul că PSD are o organizație de femei activă, care, sub deviza „Mai multe femei în politică”, ne prezintă câteva cifre vizavi de reprezentarea politică a femeilor. Reținem următoarele:

III Promovarea femeilor in PSD
Egalitatea de sanse reprezinta o valoare fundamentala a democratiei sociale, PSD promoveaza acest principiu PSD, si-a inscris in strategia sa politica proiecte care sa determine prevenirea si combaterea discriminarii, promovarea egalitatii intre sexe, care au in vedere sanse egale in educatie si formare profesionala, acces la sanatate, la ocuparea unui loc de munca, obtinerea unei locuinte, dezvoltarea personalitatii, adaptarea profesionala, politici publice de sprijinirea familiei si copilului.
In Statutul partidului este inscrisa prevederea potrivit careia, promovarea femeilor in toate structurile de conducere din partid, precum si pentru prezenta ei pe liste, la toate categoriile de alegeri sa nu fie mai putin de 30% fata de barbati. In perioadele in care PSD s-a aflat la guvernare, a fost adoptata legislatia privind egalitatea sanselor s-a infiintat Agentia Nationala pentru Egalitate de Sanse, ca institutie importanta privind infaptuirea politicilor de gen, care din pacate a fost desfiintata in guvernarea PDL in 2009, si reinfiintata in guvernarea PSD in anul 2013. Au fost infiintate la nivelul celor 2 Camere ale Parlamentului, Comisii pentru egalitate de sanse intre femei si barbati.

Afirmaţia lui Cătălin Rădulescu face referire la o posibilă cutumă pe care deputatul o contestă. Însă Statutul PSD e mai mult decât o cutumă și include o prevedere legată de promovarea accesului la reprezentare proporţională a femeilor în toate funcţiile sale de conducere

Cătălin Rădulescu despre procentul de femei din conducerea PSD

Vorbind despre procentul de femei din conducerea PSD în contextul alegerilor interne din partid, deputatul Cătălin Rădulescu a făcut următoarea afirmaţie:

Vor fi jumătate bărbaţi şi jumătate femei. Fiind opt regiuni, vor fi opt bărbaţi şi opt femei. Se măreşte numărul de femei. Ceea ce (…) eu nu am nimic, mie îmi plac femeile, le iubesc extraordinar, dar nu ştiu dacă e, aşa, o cutumă în partidul nostru, chiar aşa, dintr-o dată, de la 30% la 50%

Deputatul Rădulescu spune că nu știe să există vreo cutumă în sensul asigurării unei egalități de gen. Dar asta nu înseamnă că nu există.

PSD şi-a asumat oficial reprezentarea egală pe criteriul de gen la nivel intern, așa cum reiese din statutul partidului, la art. 10(6).

Partidul Social Democrat urmărește numai obiective politice, în conformitate cu Statutul PSD și Programul Politic al partidului, astfel:

(6) Recunoaște și susține rolul femeii în familie și în societate, egalitatea de șanse între femei și bărbați și promovează accesul la reprezentare proporțională a femeilor în toate funcțiile și structurile sale politice.

Nu știm la ce proporționalitate se referă art. 10 (6) din statutul PSD. Poate că proporția se calculează raportat la numărul total de membri ai partidului. Sau poate că e vorba de întreaga populație a României? Conform celor mai recente date INS cu privire la structura demografică a României (la 1 ianuarie 2017), din populaţia rezidentă totală de 19.644.350 persoane, 10.041.772 erau femei şi 9.602.578 bărbaţi, femeile reprezentând aşadar aproximativ 51% din populaţia rezidentă.

Astfel, este posibil ca decizia PSD ca jumătate dintre vicepreşedinţi să fie femei să fie fundamentată pe această proporție din populația României.

Este bine să menționăm aici și faptul că PSD are o organizație de femei activă, care, sub deviza „Mai multe femei în politică”, ne prezintă câteva cifre vizavi de reprezentarea politică a femeilor. Reținem următoarele:

III Promovarea femeilor in PSD
Egalitatea de sanse reprezinta o valoare fundamentala a democratiei sociale, PSD promoveaza acest principiu PSD, si-a inscris in strategia sa politica proiecte care sa determine prevenirea si combaterea discriminarii, promovarea egalitatii intre sexe, care au in vedere sanse egale in educatie si formare profesionala, acces la sanatate, la ocuparea unui loc de munca, obtinerea unei locuinte, dezvoltarea personalitatii, adaptarea profesionala, politici publice de sprijinirea familiei si copilului.
In Statutul partidului este inscrisa prevederea potrivit careia, promovarea femeilor in toate structurile de conducere din partid, precum si pentru prezenta ei pe liste, la toate categoriile de alegeri sa nu fie mai putin de 30% fata de barbati. In perioadele in care PSD s-a aflat la guvernare, a fost adoptata legislatia privind egalitatea sanselor s-a infiintat Agentia Nationala pentru Egalitate de Sanse, ca institutie importanta privind infaptuirea politicilor de gen, care din pacate a fost desfiintata in guvernarea PDL in 2009, si reinfiintata in guvernarea PSD in anul 2013. Au fost infiintate la nivelul celor 2 Camere ale Parlamentului, Comisii pentru egalitate de sanse intre femei si barbati.

Afirmaţia lui Cătălin Rădulescu face referire la o posibilă cutumă pe care deputatul o contestă. Însă Statutul PSD e mai mult decât o cutumă și include o prevedere legată de promovarea accesului la reprezentare proporţională a femeilor în toate funcţiile sale de conducere