Analiză privind plafonarea indemnizațiilor pentru mame



De
când discuția despre plafonarea indemnizațiilor pentru mame a
apărut în spațiul public, ne-am străduit să analizăm
factual argumentele folosite de ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu,
pentru a-și susține pozițiile pe acest subiect.

 

Nici măcar cu
ajutorul experților noștri sau al literaturii de specialitate nu am
putut ajunge la un verdict clar. Subiectul este unul extrem de complex, iar
modalitatea de calculare a acestei indemnizații este diferită de la țară
la țară, astfel că verdicte precum cel dat de ministrul muncii,
care a afirmat că am avea „cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”
pentru această indemnizație, sunt aproape imposibil de argumentat.

 

Pe „barometrul
adevărului” din metodologia Factual, afirmația de mai sus este una
imposibil de verificat. Totuși, chiar dacă nu putem oferi un verdict
clar, am încercat să înțelegem mai multe și credem că
cercetarea de mai jos aduce un pic mai multă lumină pe acest subiect.

 

 

Context

 

Discutând pe marginea modificării şi
completării cadrului legislativ privind concediul şi
indemnizația lunara pentru creșterea copiilor, Lia Olguţa
Vasilescu, ministrul muncii, a făcut o serie de afirmaţii:

 

Nimeni din România
nu contribuie vreodată pentru indemnizația de creștere a
copilului. Este o forma a statului de a ajuta familiile ca să-şi
crească acești copii în perioada în care nu lucrează. Deci, nu
avem ce sa vorbim aici de principiul contributivităţii, iar plafonul
este maxim din Uniunea Europeana. Puteam să-l facem şi mai jos.
Puteam să facem ca în ţări foarte dezvoltate din UE, să nu
mai dăm deloc sau să dăm 100 de euro. Dar n-am făcut-o. Am
plafonat la 1.800 de euro. Din punctul nostru de vedere, este îndestulător
pentru România, atât timp cât această sumă se dă şi în
Germania şi este maximum din UE. Nicăieri în lume nu există
posibilitatea ca să te întinzi cu această sumă în funcție
de venituri.

 

 

Pornind de la declaraţia Liei Olguţa
Vasilescu, vom analiza punctual:

      Cine contribuie la indemnizaţia de creştere a copilului în
România;

      Poate statul român să nu mai dea deloc sau să dea 100 de
euro
ca indemnizaţie?

      Care este situaţia la nivelul Uniunii Europene.

 

 

Pentru a înţelege mai bine care este
diferenţa dintre cele două tipuri de indemnizaţii (plus
concediile aferente), vom apela la cadrul legislativ. Vom prezenta articole
relevante, care surprind aspectele de bază, şi nu vom insista asupra
unor cazuri speciale (precum drepturile de care poate beneficia o persoană
în urma unei sarcini cu gemeni, de exemplu). În cazul indemnizaţiei de
creştere a copilului, vom vedea cum arată textul legii înainte
şi după modificările făcute în acest an:

 

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate
:

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

 OUG 158/2005 (actualizată)
privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate

 

 

Capitolul I, art. 2, alin. 1: Concediile medicale şi
indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate
, la care au dreptul
asiguraţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de
urgenţă, sunt:c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru
maternitate;

art. 3: Dreptul la concediile
şi indemnizaţiile prevăzute la art. 2 alin. 1 este
condiţionat de plata contribuţiei de asigurări sociale de
sănătate
destinată suportării acestor
indemnizaţii, denumită în continuare contribuţie pentru
concedii şi indemnizaţii.

art. 4, alin. 2: Cota de
contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată
exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1), este prevăzută la
art. 296^18 alin. (3)
lit. c) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare. Pentru persoanele
prevăzute la art. 1 alin. (2), cota de contribuţie pentru
concedii şi indemnizaţii, destinată exclusiv
finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor prevăzute de
prezenta ordonanţă de urgenţă, este de 0,85% şi se
aplică asupra veniturilor supuse impozitului pe venit
, pentru
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a), c) şi d), asupra
veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. e) sau asupra veniturilor
declarate la casele de asigurări de sănătate de persoanele
prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. f) şi se achită la bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

art. 7: Stagiul minim de cotizare pentru acordarea
drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o
lună realizată în ultimele 12 luni
anterioare lunii pentru care
se acordă concediul medical.

art. 10: alin. 1: Baza de calcul a
indemnizaţiilor prevăzute la art. 2 se determină ca medie a
veniturilor lunare din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se
constituie stagiul de cotizare, până la limita a 12 salarii minime brute
pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează
contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

Capitolul IV, art. 23, alin. 1: Asiguratele au dreptul la
concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de
126 de zile calendaristice, perioadă în care beneficiază de
indemnizaţie de maternitate
.

art. 24: alin. 1:
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile
înainte de naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă
de 63 de zile după naştere; alin. 2: Concediile pentru sarcină
şi lăuzie se pot compensa între ele, în funcţie de
recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în
aşa fel încât durata minimă obligatorie a concediului de
lăuzie să fie de 42 de zile calendaristice.

art. 25, alin. 1: Cuantumul brut lunar al
indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul
stabilită conform art. 10
; alin. 2: Indemnizaţia de maternitate
se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate.

Legea 66/2016 (actualizată)
pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 111/2010
privind concediul şi indemnizaţia
lunară pentru creşterea copiilor

 

art.1, alin.1: Persoanele
care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au
realizat timp de cel puţin 12 luni venituri
din salarii şi
asimilate salariilor, venituri din activităţi independente,
venituri din activităţi agricole, silvicultură şi
piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor
Legii nr. 227/2015privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în
continuare venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu
pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani
,
respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o
indemnizaţie lunară
.

alin. 3: Indemnizaţia lunară
prevăzută la alin. (1) se stabileşte în cuantum de 85% din
media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani
anteriori datei naşterii copilului şi nu poate fi mai mică de
85% din cuantumul salariului minim brut pe ţară garantat în
plată.

 

OUG 111/2010 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea
copiilor

art. 23, alin. 1: Fondurile
necesare
plăţii drepturilor prevăzute de prezenta
ordonanţă de urgenţă, cheltuielile administrative, precum
şi cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de
stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale
.

art. 2:Calculul şi plata drepturilor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, inclusiv
a contribuţiei individuale de asigurări sociale de sănătate,
se fac de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii
Sociale, prin agenţiile teritoriale.

_____________________________________

 

OUG 55/2017 pentru modificarea
și completarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
111/2010
privind concediul și indemnizația
lunară pentru creșterea copiilor

art. 1, alin. 1:  Indemnizația lunară
prevăzută la alin. (1) se stabilește în cuantum de 85% din
media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni
din ultimii 2 ani
anteriori datei nașterii copilului și nu poate fi mai mică
de 85% din cuantumul salariului minim brut pe țară garantat în
plată și nici mai mare de 8.500 lei.

 

 

Contribuie cineva?

 

Din Legea 66/2016 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor
(despre care am vorbit şi mai sus)
reţinem următoarele
prevederi:

Art. 2, alin. 1: Persoanele care, în
ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel
puţin 12 luni venituri
din salarii şi asimilate salariilor,
venituri din activităţi independente, venituri din
activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,
supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare
venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani,
în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie
lunară.

Astfel:

      este prevăzut un stagiu minim de
cotizare de 12 luni
. Stagiul de cotizare presupune ca persoana care
solicită concediul și indemnizația a realizat în această
perioadă venituri profesionale şi a contribuit, prin intermediul
contribuțiilor sociale şi/sau a impozitului pe venit, la bugetul
consolidat;

      indemnizația de creștere a copilului
reprezintă în acest context o redistribuire a taxelor și
impozitelor colectate de către stat
, asemenea altor sume acordate ca
urmare a implementării politicilor sociale ale statului;

      obținerea indemnizației creștere a copilului este
condiționată de un stagiu de cotizare. Spre deosebire de ajutoarele
sociale „clasice”, atât concediul de creștere a copilului, cât și
ajutoarele acordate persoanelor cu handicap nu se asigură din Bugetul
Asigurărilor Sociale, ci din Bugetul de stat, prin bugetul Ministerului
Muncii şi Justiţiei Sociale
.

 

 

Dar poate statul român să nu mai dea
nimic?

 

Există convenţii internaţionale
care reglementează aspecte din domeniul social. Spre exemplu, la nivelul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM ), avem în vedere în
principal Convenția 183 privind protecția
maternității (însoțită de Recomandarea 191 – care susține
prelungirea concediului de maternitate până la 18 săptămâni,
faţă de 14 săptămâni, cât prevede convenția) și Conventia 156 privind lucrătorii cu
obligații familiale (însoțită de Recomandarea 165 privind promovarea
concediului parental ca formă de susținere a echilibrului dintre
viaţa profesională și cea de familie). România nu a ratificat
până în prezent decât Convenția 183.

 

Convenția 183 impune ţărilor
semnatare acordarea unui concediu de maternitate plătit de minimum 14
săptămâni, care să acopere sarcina, naşterea şi
lăuzia. Separat de acordarea unei indemnizații, mamele și copiii
trebuie să primească gratuit  îngrijirile medicale necesare.
OIM precizează că beneficiile financiare (n.n.
indemnizația de maternitate) sunt o parte esențială a
protecției maternității. Aceste beneficii trebuie să fie la
un nivel care să asigure mamei şi copilului starea de confort şi
de sănătate necesare şi un standard de viaţă potrivit.
În cazul în care beneficiile financiare sunt legate de venituri, atunci nivelul
acestora trebuie să fie de minimum 2/3 din venituri. Accesul la
beneficiile financiare și îngrijirile medicale nu trebuie să fie
condiționat de vreun stagiu de cotizare.

 

Convenția 183 este implementată în
România prin OUG 158/2005 privind concediile şi
indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate. OUG
158/2005 prevede un stagiu minim de cotizare pentru acordarea drepturilor
prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o lună
realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă
concediul medical (art. 7)
, încălcând în acest fel prevederile
Convenției 183. Din acest motiv, OIM a solicitat României să explice
dacă femeilor care nu au acest stagiu le este totuși garantat accesul
la concediul de maternitate și care este indemnizația care se
acordă în acest caz.

 

De asemenea, OIM a solicitat României explicații
asupra modalității de rezolvare a situațiilor în care
indemnizația de maternitate, ca procent din venitul realizat, este sub
salariul minim garantat, prin prisma obligației de a asigura un venit
decent pe parcursul concediului de maternitate.

(Se poate deduce, din cele prezentate până
în acest punct, că statul român nu ar putea să nu mai dea deloc
sau să dea 100 de euro,
ambele cazuri contrazicând obligația de a
asigura un venit decent mamei.)

 

Deși România nu a ratificat Convenția
156, a reglementat regimul concediului pentru îngrijirea copilului prin  OUG 148/2005, care a transpus în
legislația națională Directiva 2010/18/UE de punere în aplicare a
Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului.

 

Directiva 2010/18/UE prevede obligația
ţărilor membre de a acorda, la cerere, concediul pentru
creșterea copilului ambilor părinţi, pe durata stabilită
prin legislația națională, dar nu mai puțin de patru luni.

Pentru ca Directiva sa-și atingă scopul, opțiunea de a beneficia
de concediu pentru creșterea copilului trebuie să fie o opţiune
reală. Aceasta implică, printre altele, asigurarea unui venit de
înlocuire (indemnizație) pentru perioada în care părintele aflat în
concediu nu realizează venituri din muncă, dar și o
importanță în asigurarea continuității drepturilor la
prestații de securitate socială în cadrul diferitelor regimuri, în
special asistența medicală (Clauza 5).

 

În consecinţă, opţiunea de a nu
le da nimic
părinţilor duce la o încălcare a
obligațiilor minimale pentru concediul de creștere a copilului din Directiva 2010/18/UE, care, deși specifică rolul statelor membre în a determina
aceste lucruri, prevede niște standarde minimale: „Toate problemele
referitoare la venituri legate de prezentul acord trebuie să fie examinate
și determinate de către statele membre și/sau partenerii sociali
în conformitate cu legislația națională și/sau
convențiile colective și practicile naționale, ținând
cont de rolul venitului – printre alți factori – în ceea ce
privește luarea concediului pentru creșterea copilului
.”

 

De asemenea, nu pot fi ignorate similitudinile
dintre concediul de maternitate și cel de creștere a copilului prin
prisma nevoilor financiare ale familiei. Din acest punct de vedere, este un
non-sens să susţii că, dacă pentru concediul de maternitate
p&##259;rintele are nevoie de un venit de înlocuire care să-i asigure lui
şi copilului un trai decent (recunoaștere făcută prin
ratificarea unei convenții internaționale), această nevoie
dispare brusc în perioada imediat următoare terminării concediului de
maternitate  – mai exact pe perioada de creștere a copilului de până
la doi ani. Sau că nevoile financiare sunt atât de diferite încât
justifică diferențe substanțiale între cele două tipuri de
indemnizații – cea de maternitate și cea de creștere a
copilului.

 

 

Pentru a vedea care este situaţia la nivelul
Uniunii Europene, am consultat cel mai recent raport al secţiei dedicate
a Universităţii din Viena. Am selectat cinci state, printre care
Germania şi România; pentru mai multe detalii, vă invităm
să consultaţi documentul.

 

 

GERMANIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      14 săptămâni (6 înainte de naştere; 8 după
naştere, obligatorii);

      100% din venituri, fără plafon.

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
până la 36 de luni după naşterea
copilului pentru fiecare părinte, dintre care 24 de luni până când
copilul împlineşte opt ani; este considerat drept individual şi
este netransferabil;

     
există două variante: una de bază
(Basiselterngeld) şi una plus (ElterngeldPlus);

     
Basiselterngeld: 12
luni după naştere (poate fi suplimentată cu încă
două luni, dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin
două luni de concediu); reprezintă 65% din veniturile nete din
ultimul an – cel puţin 300 Euro şi cel mult 1800 Euro;

     
ElterngeldPlus: 24 de
luni după naştere (poate fi suplimentată cu patru luni,
dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin patru luni de
concediu); implică a lucra un număr redus de ore în această
perioadă; 65% din veniturile nete ale ultimului an, dar fără a
depăşi 50% din procentele care ar reveni părintelui în
varianta de bază, adică între 150 și 900 euro;

     
un părinte care nu se încadrează în
aceste variante pe criteriul contributivităţii are dreptul la
indemnizaţia minimă de 300 Euro pe lună (dacă nu este
şomer pe termen lung).

ITALIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      20 de săptămâni, dintre care cel puţin patru înainte
de naştere;

      80% din venituri, fără plafon (100% pentru bugetari);

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
6 luni pentru fiecare părinte;
netransferabil între părinţi; părinţii îşi pot lua
concediu până când copilul împlineşte 12 ani;

     
30% din venituri în cazul în care copilul are sub
şase ani (concediu neplătit dacă acesta are între 6 şi 12
ani)

     
de la finalul concediului de maternitate
până la 11 luni după naştere, mamele pot opta pentru a înlocui
indemnizaţia de creştere a copilului cu vouchere cu valoare
fixă de 600 Euro pe lună; aceasta este o măsură
experimentală, valabilă până în 2018;

     
tatăl are dreptul la concediu şi
indemnizaţie de creştere a copilului, dacă mama nu are: în
acest caz, beneficiază de orar redus de muncă şi de salariu
întreg dacă mama este casnică sau self-empoyed, pentru 12
luni după naşterea copilului.

POLONIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      20 de săptămâni (pentru un singur copil născut) – cel
mult şase înainte de naştere; sunt obligatorii 14
săptămâni după naştere;

      dacă o persoană nu poate beneficia de indemnizaţie de
maternitate (nefiind angajată), primeşte o indemnizaţie
parentală de 325 Euro pe lună pentru 14 săptămâni;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
32 de săptămâni, care pot fi folosite
până când copilul împlineşte şase ani;

      valoarea indemnizaţiei se calculează pentru ambele cazuri
(maternitate şi creşterea copilului): mama poate opta pentru 80%
din media veniturilor din ultimele 12 luni pentru toată perioada SAU
pentru 100% din aceasta în timpul concediului de maternitate şi pe
durata primelor şase săptămâni din concediul de creştere
a copilului şi pentru 60% în restul concediului de creştere a
copilului;

ROMÂNIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      18 săptămâni, dintre care şase sunt obligatorii
după naştere;

      85% din media câştigurilor brute lunare din ultimele şase
luni;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
până la 24 de luni;

     
85% din media veniturilor nete realizate în
ultimele 12 luni din ultimii doi ani anteriori datei naşterii copilului,
dar nu mai puţin de 85% din salariul minim brut; plafonat la cel mult
8500 lei (aprox. 1850 Euro).

SUEDIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      două săptămâni – obligatoriu, înainte sau după
naştere;

      dacă femeia are o slujbă dificilă, are dreptul la
până la 50 de zile de concediu în ultimele 60 de zile de sarcină
şi la o indemnizaţie de 77,6% din venituri în această
perioadă;

      dacă slujba poate reprezenta un pericol pentru făt şi
angajatorul nu poate oferi alternative sigure, viitoarea mamă are
dreptul la concediu pe o perioadă nelimitată înainte de
naştere, cu o indemnizaţie de 77,6% din venituri;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
fiecare părinte are dreptul la concediu de
creştere a copilului până când copilul împlineşte 18 luni;
acesta este de 240 de zile pentru fiecare părinte şi este
transferabil;

     
părintele este eligibil să
primească o indemnizaţie calculată procentual din salariu
dacă are un venit de peste 25,6 Euro pe zi, timp de 240 de zile înainte
de naşterea copilului

     
dacă este eligibil, părintele
beneficiază de o indemnizaţie de 77,6% din venituri timp de 195 de
zile (plafon: 45.852 Euro pe an) şi de o indemnizaţie fixă de
18 Euro pe zi, timp de 45 de zile;

     
dacă nu este eligibil, părintele
beneficiază de o indemnizaţie de 25,6 Euro pe zi, timp de 480 de
zile.

 

 

Putem observa aşadar că, fie și
doar la o primă vedere, o comparaţie echitabilă între state,
pornind de la perioadele de concediu şi indemnizaţiile respective,
este dificil de construit; datele de mai sus nu oferă informaţii cu
adevărat relevante în domeniu, dacă nu sunt însoţite de
statistici suplimentare. Lucrurile s-ar clarifica prin introducerea altor
indicatori socio-economici, care ar da profunzime analizei, precum
infrastructura de educaţie, accesibilitatea, alte beneficii acordate de
stat etc. Din acest punct de vedere, comparația făcută de
ministrul muncii este cel puțin forțată.

 

 

Concluzii

 

În încercarea de a justifica plafonarea
indemnizației de creștere a copilului, Lia Olguța Vasilescu face
o serie de afirmații parțial false. Potrivit legislației
europene, România nu are opțiunea de a nu da nimic și nici plafonul
pus de actuala legislație nu este cel mai mare din UE (nici ca durată
a concediului, nici ca procent din venituri), însă este într-adevăr
printre cele mai mari ca procent. Cu toate acestea, comparația între
diferitele forme de susținere a familiei și copilului este una
forțată și greu de utilizat ca argument (dar și de
verificat factual până la capăt) – Lia Olguța Vasilescu face
astfel niște afirmații care simplifică mult prea mult un subiect
extrem de complex ce nu poate fi rezolvat doar prin afirmații de tipul
”avem cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”.

 

 

Mulțumim pentru contribuții Lilianei
Bolan și Oanei Țoiu.

Analiză privind plafonarea indemnizațiilor pentru mame



De
când discuția despre plafonarea indemnizațiilor pentru mame a
apărut în spațiul public, ne-am străduit să analizăm
factual argumentele folosite de ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu,
pentru a-și susține pozițiile pe acest subiect.

 

Nici măcar cu
ajutorul experților noștri sau al literaturii de specialitate nu am
putut ajunge la un verdict clar. Subiectul este unul extrem de complex, iar
modalitatea de calculare a acestei indemnizații este diferită de la țară
la țară, astfel că verdicte precum cel dat de ministrul muncii,
care a afirmat că am avea „cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”
pentru această indemnizație, sunt aproape imposibil de argumentat.

 

Pe „barometrul
adevărului” din metodologia Factual, afirmația de mai sus este una
imposibil de verificat. Totuși, chiar dacă nu putem oferi un verdict
clar, am încercat să înțelegem mai multe și credem că
cercetarea de mai jos aduce un pic mai multă lumină pe acest subiect.

 

 

Context

 

Discutând pe marginea modificării şi
completării cadrului legislativ privind concediul şi
indemnizația lunara pentru creșterea copiilor, Lia Olguţa
Vasilescu, ministrul muncii, a făcut o serie de afirmaţii:

 

Nimeni din România
nu contribuie vreodată pentru indemnizația de creștere a
copilului. Este o forma a statului de a ajuta familiile ca să-şi
crească acești copii în perioada în care nu lucrează. Deci, nu
avem ce sa vorbim aici de principiul contributivităţii, iar plafonul
este maxim din Uniunea Europeana. Puteam să-l facem şi mai jos.
Puteam să facem ca în ţări foarte dezvoltate din UE, să nu
mai dăm deloc sau să dăm 100 de euro. Dar n-am făcut-o. Am
plafonat la 1.800 de euro. Din punctul nostru de vedere, este îndestulător
pentru România, atât timp cât această sumă se dă şi în
Germania şi este maximum din UE. Nicăieri în lume nu există
posibilitatea ca să te întinzi cu această sumă în funcție
de venituri.

 

 

Pornind de la declaraţia Liei Olguţa
Vasilescu, vom analiza punctual:

      Cine contribuie la indemnizaţia de creştere a copilului în
România;

      Poate statul român să nu mai dea deloc sau să dea 100 de
euro
ca indemnizaţie?

      Care este situaţia la nivelul Uniunii Europene.

 

 

Pentru a înţelege mai bine care este
diferenţa dintre cele două tipuri de indemnizaţii (plus
concediile aferente), vom apela la cadrul legislativ. Vom prezenta articole
relevante, care surprind aspectele de bază, şi nu vom insista asupra
unor cazuri speciale (precum drepturile de care poate beneficia o persoană
în urma unei sarcini cu gemeni, de exemplu). În cazul indemnizaţiei de
creştere a copilului, vom vedea cum arată textul legii înainte
şi după modificările făcute în acest an:

 

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate
:

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

 OUG 158/2005 (actualizată)
privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate

 

 

Capitolul I, art. 2, alin. 1: Concediile medicale şi
indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate
, la care au dreptul
asiguraţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de
urgenţă, sunt:c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru
maternitate;

art. 3: Dreptul la concediile
şi indemnizaţiile prevăzute la art. 2 alin. 1 este
condiţionat de plata contribuţiei de asigurări sociale de
sănătate
destinată suportării acestor
indemnizaţii, denumită în continuare contribuţie pentru
concedii şi indemnizaţii.

art. 4, alin. 2: Cota de
contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată
exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1), este prevăzută la
art. 296^18 alin. (3)
lit. c) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare. Pentru persoanele
prevăzute la art. 1 alin. (2), cota de contribuţie pentru
concedii şi indemnizaţii, destinată exclusiv
finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor prevăzute de
prezenta ordonanţă de urgenţă, este de 0,85% şi se
aplică asupra veniturilor supuse impozitului pe venit
, pentru
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a), c) şi d), asupra
veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. e) sau asupra veniturilor
declarate la casele de asigurări de sănătate de persoanele
prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. f) şi se achită la bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

art. 7: Stagiul minim de cotizare pentru acordarea
drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o
lună realizată în ultimele 12 luni
anterioare lunii pentru care
se acordă concediul medical.

art. 10: alin. 1: Baza de calcul a
indemnizaţiilor prevăzute la art. 2 se determină ca medie a
veniturilor lunare din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se
constituie stagiul de cotizare, până la limita a 12 salarii minime brute
pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează
contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

Capitolul IV, art. 23, alin. 1: Asiguratele au dreptul la
concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de
126 de zile calendaristice, perioadă în care beneficiază de
indemnizaţie de maternitate
.

art. 24: alin. 1:
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile
înainte de naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă
de 63 de zile după naştere; alin. 2: Concediile pentru sarcină
şi lăuzie se pot compensa între ele, în funcţie de
recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în
aşa fel încât durata minimă obligatorie a concediului de
lăuzie să fie de 42 de zile calendaristice.

art. 25, alin. 1: Cuantumul brut lunar al
indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul
stabilită conform art. 10
; alin. 2: Indemnizaţia de maternitate
se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate.

Legea 66/2016 (actualizată)
pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 111/2010
privind concediul şi indemnizaţia
lunară pentru creşterea copiilor

 

art.1, alin.1: Persoanele
care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au
realizat timp de cel puţin 12 luni venituri
din salarii şi
asimilate salariilor, venituri din activităţi independente,
venituri din activităţi agricole, silvicultură şi
piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor
Legii nr. 227/2015privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în
continuare venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu
pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani
,
respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o
indemnizaţie lunară
.

alin. 3: Indemnizaţia lunară
prevăzută la alin. (1) se stabileşte în cuantum de 85% din
media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani
anteriori datei naşterii copilului şi nu poate fi mai mică de
85% din cuantumul salariului minim brut pe ţară garantat în
plată.

 

OUG 111/2010 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea
copiilor

art. 23, alin. 1: Fondurile
necesare
plăţii drepturilor prevăzute de prezenta
ordonanţă de urgenţă, cheltuielile administrative, precum
şi cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de
stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale
.

art. 2:Calculul şi plata drepturilor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, inclusiv
a contribuţiei individuale de asigurări sociale de sănătate,
se fac de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii
Sociale, prin agenţiile teritoriale.

_____________________________________

 

OUG 55/2017 pentru modificarea
și completarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
111/2010
privind concediul și indemnizația
lunară pentru creșterea copiilor

art. 1, alin. 1:  Indemnizația lunară
prevăzută la alin. (1) se stabilește în cuantum de 85% din
media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni
din ultimii 2 ani
anteriori datei nașterii copilului și nu poate fi mai mică
de 85% din cuantumul salariului minim brut pe țară garantat în
plată și nici mai mare de 8.500 lei.

 

 

Contribuie cineva?

 

Din Legea 66/2016 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor
(despre care am vorbit şi mai sus)
reţinem următoarele
prevederi:

Art. 2, alin. 1: Persoanele care, în
ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel
puţin 12 luni venituri
din salarii şi asimilate salariilor,
venituri din activităţi independente, venituri din
activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,
supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare
venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani,
în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie
lunară.

Astfel:

      este prevăzut un stagiu minim de
cotizare de 12 luni
. Stagiul de cotizare presupune ca persoana care
solicită concediul și indemnizația a realizat în această
perioadă venituri profesionale şi a contribuit, prin intermediul
contribuțiilor sociale şi/sau a impozitului pe venit, la bugetul
consolidat;

      indemnizația de creștere a copilului
reprezintă în acest context o redistribuire a taxelor și
impozitelor colectate de către stat
, asemenea altor sume acordate ca
urmare a implementării politicilor sociale ale statului;

      obținerea indemnizației creștere a copilului este
condiționată de un stagiu de cotizare. Spre deosebire de ajutoarele
sociale „clasice”, atât concediul de creștere a copilului, cât și
ajutoarele acordate persoanelor cu handicap nu se asigură din Bugetul
Asigurărilor Sociale, ci din Bugetul de stat, prin bugetul Ministerului
Muncii şi Justiţiei Sociale
.

 

 

Dar poate statul român să nu mai dea
nimic?

 

Există convenţii internaţionale
care reglementează aspecte din domeniul social. Spre exemplu, la nivelul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM ), avem în vedere în
principal Convenția 183 privind protecția
maternității (însoțită de Recomandarea 191 – care susține
prelungirea concediului de maternitate până la 18 săptămâni,
faţă de 14 săptămâni, cât prevede convenția) și Conventia 156 privind lucrătorii cu
obligații familiale (însoțită de Recomandarea 165 privind promovarea
concediului parental ca formă de susținere a echilibrului dintre
viaţa profesională și cea de familie). România nu a ratificat
până în prezent decât Convenția 183.

 

Convenția 183 impune ţărilor
semnatare acordarea unui concediu de maternitate plătit de minimum 14
săptămâni, care să acopere sarcina, naşterea şi
lăuzia. Separat de acordarea unei indemnizații, mamele și copiii
trebuie să primească gratuit  îngrijirile medicale necesare.
OIM precizează că beneficiile financiare (n.n.
indemnizația de maternitate) sunt o parte esențială a
protecției maternității. Aceste beneficii trebuie să fie la
un nivel care să asigure mamei şi copilului starea de confort şi
de sănătate necesare şi un standard de viaţă potrivit.
În cazul în care beneficiile financiare sunt legate de venituri, atunci nivelul
acestora trebuie să fie de minimum 2/3 din venituri. Accesul la
beneficiile financiare și îngrijirile medicale nu trebuie să fie
condiționat de vreun stagiu de cotizare.

 

Convenția 183 este implementată în
România prin OUG 158/2005 privind concediile şi
indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate. OUG
158/2005 prevede un stagiu minim de cotizare pentru acordarea drepturilor
prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o lună
realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă
concediul medical (art. 7)
, încălcând în acest fel prevederile
Convenției 183. Din acest motiv, OIM a solicitat României să explice
dacă femeilor care nu au acest stagiu le este totuși garantat accesul
la concediul de maternitate și care este indemnizația care se
acordă în acest caz.

 

De asemenea, OIM a solicitat României explicații
asupra modalității de rezolvare a situațiilor în care
indemnizația de maternitate, ca procent din venitul realizat, este sub
salariul minim garantat, prin prisma obligației de a asigura un venit
decent pe parcursul concediului de maternitate.

(Se poate deduce, din cele prezentate până
în acest punct, că statul român nu ar putea să nu mai dea deloc
sau să dea 100 de euro,
ambele cazuri contrazicând obligația de a
asigura un venit decent mamei.)

 

Deși România nu a ratificat Convenția
156, a reglementat regimul concediului pentru îngrijirea copilului prin  OUG 148/2005, care a transpus în
legislația națională Directiva 2010/18/UE de punere în aplicare a
Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului.

 

Directiva 2010/18/UE prevede obligația
ţărilor membre de a acorda, la cerere, concediul pentru
creșterea copilului ambilor părinţi, pe durata stabilită
prin legislația națională, dar nu mai puțin de patru luni.

Pentru ca Directiva sa-și atingă scopul, opțiunea de a beneficia
de concediu pentru creșterea copilului trebuie să fie o opţiune
reală. Aceasta implică, printre altele, asigurarea unui venit de
înlocuire (indemnizație) pentru perioada în care părintele aflat în
concediu nu realizează venituri din muncă, dar și o
importanță în asigurarea continuității drepturilor la
prestații de securitate socială în cadrul diferitelor regimuri, în
special asistența medicală (Clauza 5).

 

În consecinţă, opţiunea de a nu
le da nimic
părinţilor duce la o încălcare a
obligațiilor minimale pentru concediul de creștere a copilului din Directiva 2010/18/UE, care, deși specifică rolul statelor membre în a determina
aceste lucruri, prevede niște standarde minimale: „Toate problemele
referitoare la venituri legate de prezentul acord trebuie să fie examinate
și determinate de către statele membre și/sau partenerii sociali
în conformitate cu legislația națională și/sau
convențiile colective și practicile naționale, ținând
cont de rolul venitului – printre alți factori – în ceea ce
privește luarea concediului pentru creșterea copilului
.”

 

De asemenea, nu pot fi ignorate similitudinile
dintre concediul de maternitate și cel de creștere a copilului prin
prisma nevoilor financiare ale familiei. Din acest punct de vedere, este un
non-sens să susţii că, dacă pentru concediul de maternitate
p&##259;rintele are nevoie de un venit de înlocuire care să-i asigure lui
şi copilului un trai decent (recunoaștere făcută prin
ratificarea unei convenții internaționale), această nevoie
dispare brusc în perioada imediat următoare terminării concediului de
maternitate  – mai exact pe perioada de creștere a copilului de până
la doi ani. Sau că nevoile financiare sunt atât de diferite încât
justifică diferențe substanțiale între cele două tipuri de
indemnizații – cea de maternitate și cea de creștere a
copilului.

 

 

Pentru a vedea care este situaţia la nivelul
Uniunii Europene, am consultat cel mai recent raport al secţiei dedicate
a Universităţii din Viena. Am selectat cinci state, printre care
Germania şi România; pentru mai multe detalii, vă invităm
să consultaţi documentul.

 

 

GERMANIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      14 săptămâni (6 înainte de naştere; 8 după
naştere, obligatorii);

      100% din venituri, fără plafon.

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
până la 36 de luni după naşterea
copilului pentru fiecare părinte, dintre care 24 de luni până când
copilul împlineşte opt ani; este considerat drept individual şi
este netransferabil;

     
există două variante: una de bază
(Basiselterngeld) şi una plus (ElterngeldPlus);

     
Basiselterngeld: 12
luni după naştere (poate fi suplimentată cu încă
două luni, dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin
două luni de concediu); reprezintă 65% din veniturile nete din
ultimul an – cel puţin 300 Euro şi cel mult 1800 Euro;

     
ElterngeldPlus: 24 de
luni după naştere (poate fi suplimentată cu patru luni,
dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin patru luni de
concediu); implică a lucra un număr redus de ore în această
perioadă; 65% din veniturile nete ale ultimului an, dar fără a
depăşi 50% din procentele care ar reveni părintelui în
varianta de bază, adică între 150 și 900 euro;

     
un părinte care nu se încadrează în
aceste variante pe criteriul contributivităţii are dreptul la
indemnizaţia minimă de 300 Euro pe lună (dacă nu este
şomer pe termen lung).

ITALIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      20 de săptămâni, dintre care cel puţin patru înainte
de naştere;

      80% din venituri, fără plafon (100% pentru bugetari);

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
6 luni pentru fiecare părinte;
netransferabil între părinţi; părinţii îşi pot lua
concediu până când copilul împlineşte 12 ani;

     
30% din venituri în cazul în care copilul are sub
şase ani (concediu neplătit dacă acesta are între 6 şi 12
ani)

     
de la finalul concediului de maternitate
până la 11 luni după naştere, mamele pot opta pentru a înlocui
indemnizaţia de creştere a copilului cu vouchere cu valoare
fixă de 600 Euro pe lună; aceasta este o măsură
experimentală, valabilă până în 2018;

     
tatăl are dreptul la concediu şi
indemnizaţie de creştere a copilului, dacă mama nu are: în
acest caz, beneficiază de orar redus de muncă şi de salariu
întreg dacă mama este casnică sau self-empoyed, pentru 12
luni după naşterea copilului.

POLONIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      20 de săptămâni (pentru un singur copil născut) – cel
mult şase înainte de naştere; sunt obligatorii 14
săptămâni după naştere;

      dacă o persoană nu poate beneficia de indemnizaţie de
maternitate (nefiind angajată), primeşte o indemnizaţie
parentală de 325 Euro pe lună pentru 14 săptămâni;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
32 de săptămâni, care pot fi folosite
până când copilul împlineşte şase ani;

      valoarea indemnizaţiei se calculează pentru ambele cazuri
(maternitate şi creşterea copilului): mama poate opta pentru 80%
din media veniturilor din ultimele 12 luni pentru toată perioada SAU
pentru 100% din aceasta în timpul concediului de maternitate şi pe
durata primelor şase săptămâni din concediul de creştere
a copilului şi pentru 60% în restul concediului de creştere a
copilului;

ROMÂNIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      18 săptămâni, dintre care şase sunt obligatorii
după naştere;

      85% din media câştigurilor brute lunare din ultimele şase
luni;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
până la 24 de luni;

     
85% din media veniturilor nete realizate în
ultimele 12 luni din ultimii doi ani anteriori datei naşterii copilului,
dar nu mai puţin de 85% din salariul minim brut; plafonat la cel mult
8500 lei (aprox. 1850 Euro).

SUEDIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      două săptămâni – obligatoriu, înainte sau după
naştere;

      dacă femeia are o slujbă dificilă, are dreptul la
până la 50 de zile de concediu în ultimele 60 de zile de sarcină
şi la o indemnizaţie de 77,6% din venituri în această
perioadă;

      dacă slujba poate reprezenta un pericol pentru făt şi
angajatorul nu poate oferi alternative sigure, viitoarea mamă are
dreptul la concediu pe o perioadă nelimitată înainte de
naştere, cu o indemnizaţie de 77,6% din venituri;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
fiecare părinte are dreptul la concediu de
creştere a copilului până când copilul împlineşte 18 luni;
acesta este de 240 de zile pentru fiecare părinte şi este
transferabil;

     
părintele este eligibil să
primească o indemnizaţie calculată procentual din salariu
dacă are un venit de peste 25,6 Euro pe zi, timp de 240 de zile înainte
de naşterea copilului

     
dacă este eligibil, părintele
beneficiază de o indemnizaţie de 77,6% din venituri timp de 195 de
zile (plafon: 45.852 Euro pe an) şi de o indemnizaţie fixă de
18 Euro pe zi, timp de 45 de zile;

     
dacă nu este eligibil, părintele
beneficiază de o indemnizaţie de 25,6 Euro pe zi, timp de 480 de
zile.

 

 

Putem observa aşadar că, fie și
doar la o primă vedere, o comparaţie echitabilă între state,
pornind de la perioadele de concediu şi indemnizaţiile respective,
este dificil de construit; datele de mai sus nu oferă informaţii cu
adevărat relevante în domeniu, dacă nu sunt însoţite de
statistici suplimentare. Lucrurile s-ar clarifica prin introducerea altor
indicatori socio-economici, care ar da profunzime analizei, precum
infrastructura de educaţie, accesibilitatea, alte beneficii acordate de
stat etc. Din acest punct de vedere, comparația făcută de
ministrul muncii este cel puțin forțată.

 

 

Concluzii

 

În încercarea de a justifica plafonarea
indemnizației de creștere a copilului, Lia Olguța Vasilescu face
o serie de afirmații parțial false. Potrivit legislației
europene, România nu are opțiunea de a nu da nimic și nici plafonul
pus de actuala legislație nu este cel mai mare din UE (nici ca durată
a concediului, nici ca procent din venituri), însă este într-adevăr
printre cele mai mari ca procent. Cu toate acestea, comparația între
diferitele forme de susținere a familiei și copilului este una
forțată și greu de utilizat ca argument (dar și de
verificat factual până la capăt) – Lia Olguța Vasilescu face
astfel niște afirmații care simplifică mult prea mult un subiect
extrem de complex ce nu poate fi rezolvat doar prin afirmații de tipul
”avem cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”.

 

 

Mulțumim pentru contribuții Lilianei
Bolan și Oanei Țoiu.

Analiză privind plafonarea indemnizațiilor pentru mame



De
când discuția despre plafonarea indemnizațiilor pentru mame a
apărut în spațiul public, ne-am străduit să analizăm
factual argumentele folosite de ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu,
pentru a-și susține pozițiile pe acest subiect.

 

Nici măcar cu
ajutorul experților noștri sau al literaturii de specialitate nu am
putut ajunge la un verdict clar. Subiectul este unul extrem de complex, iar
modalitatea de calculare a acestei indemnizații este diferită de la țară
la țară, astfel că verdicte precum cel dat de ministrul muncii,
care a afirmat că am avea „cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”
pentru această indemnizație, sunt aproape imposibil de argumentat.

 

Pe „barometrul
adevărului” din metodologia Factual, afirmația de mai sus este una
imposibil de verificat. Totuși, chiar dacă nu putem oferi un verdict
clar, am încercat să înțelegem mai multe și credem că
cercetarea de mai jos aduce un pic mai multă lumină pe acest subiect.

 

 

Context

 

Discutând pe marginea modificării şi
completării cadrului legislativ privind concediul şi
indemnizația lunara pentru creșterea copiilor, Lia Olguţa
Vasilescu, ministrul muncii, a făcut o serie de afirmaţii:

 

Nimeni din România
nu contribuie vreodată pentru indemnizația de creștere a
copilului. Este o forma a statului de a ajuta familiile ca să-şi
crească acești copii în perioada în care nu lucrează. Deci, nu
avem ce sa vorbim aici de principiul contributivităţii, iar plafonul
este maxim din Uniunea Europeana. Puteam să-l facem şi mai jos.
Puteam să facem ca în ţări foarte dezvoltate din UE, să nu
mai dăm deloc sau să dăm 100 de euro. Dar n-am făcut-o. Am
plafonat la 1.800 de euro. Din punctul nostru de vedere, este îndestulător
pentru România, atât timp cât această sumă se dă şi în
Germania şi este maximum din UE. Nicăieri în lume nu există
posibilitatea ca să te întinzi cu această sumă în funcție
de venituri.

 

 

Pornind de la declaraţia Liei Olguţa
Vasilescu, vom analiza punctual:

      Cine contribuie la indemnizaţia de creştere a copilului în
România;

      Poate statul român să nu mai dea deloc sau să dea 100 de
euro
ca indemnizaţie?

      Care este situaţia la nivelul Uniunii Europene.

 

 

Pentru a înţelege mai bine care este
diferenţa dintre cele două tipuri de indemnizaţii (plus
concediile aferente), vom apela la cadrul legislativ. Vom prezenta articole
relevante, care surprind aspectele de bază, şi nu vom insista asupra
unor cazuri speciale (precum drepturile de care poate beneficia o persoană
în urma unei sarcini cu gemeni, de exemplu). În cazul indemnizaţiei de
creştere a copilului, vom vedea cum arată textul legii înainte
şi după modificările făcute în acest an:

 

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate
:

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

 OUG 158/2005 (actualizată)
privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate

 

 

Capitolul I, art. 2, alin. 1: Concediile medicale şi
indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate
, la care au dreptul
asiguraţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de
urgenţă, sunt:c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru
maternitate;

art. 3: Dreptul la concediile
şi indemnizaţiile prevăzute la art. 2 alin. 1 este
condiţionat de plata contribuţiei de asigurări sociale de
sănătate
destinată suportării acestor
indemnizaţii, denumită în continuare contribuţie pentru
concedii şi indemnizaţii.

art. 4, alin. 2: Cota de
contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată
exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1), este prevăzută la
art. 296^18 alin. (3)
lit. c) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare. Pentru persoanele
prevăzute la art. 1 alin. (2), cota de contribuţie pentru
concedii şi indemnizaţii, destinată exclusiv
finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor prevăzute de
prezenta ordonanţă de urgenţă, este de 0,85% şi se
aplică asupra veniturilor supuse impozitului pe venit
, pentru
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a), c) şi d), asupra
veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. e) sau asupra veniturilor
declarate la casele de asigurări de sănătate de persoanele
prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. f) şi se achită la bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

art. 7: Stagiul minim de cotizare pentru acordarea
drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o
lună realizată în ultimele 12 luni
anterioare lunii pentru care
se acordă concediul medical.

art. 10: alin. 1: Baza de calcul a
indemnizaţiilor prevăzute la art. 2 se determină ca medie a
veniturilor lunare din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se
constituie stagiul de cotizare, până la limita a 12 salarii minime brute
pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează
contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

Capitolul IV, art. 23, alin. 1: Asiguratele au dreptul la
concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de
126 de zile calendaristice, perioadă în care beneficiază de
indemnizaţie de maternitate
.

art. 24: alin. 1:
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile
înainte de naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă
de 63 de zile după naştere; alin. 2: Concediile pentru sarcină
şi lăuzie se pot compensa între ele, în funcţie de
recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în
aşa fel încât durata minimă obligatorie a concediului de
lăuzie să fie de 42 de zile calendaristice.

art. 25, alin. 1: Cuantumul brut lunar al
indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul
stabilită conform art. 10
; alin. 2: Indemnizaţia de maternitate
se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate.

Legea 66/2016 (actualizată)
pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 111/2010
privind concediul şi indemnizaţia
lunară pentru creşterea copiilor

 

art.1, alin.1: Persoanele
care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au
realizat timp de cel puţin 12 luni venituri
din salarii şi
asimilate salariilor, venituri din activităţi independente,
venituri din activităţi agricole, silvicultură şi
piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor
Legii nr. 227/2015privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în
continuare venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu
pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani
,
respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o
indemnizaţie lunară
.

alin. 3: Indemnizaţia lunară
prevăzută la alin. (1) se stabileşte în cuantum de 85% din
media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani
anteriori datei naşterii copilului şi nu poate fi mai mică de
85% din cuantumul salariului minim brut pe ţară garantat în
plată.

 

OUG 111/2010 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea
copiilor

art. 23, alin. 1: Fondurile
necesare
plăţii drepturilor prevăzute de prezenta
ordonanţă de urgenţă, cheltuielile administrative, precum
şi cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de
stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale
.

art. 2:Calculul şi plata drepturilor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, inclusiv
a contribuţiei individuale de asigurări sociale de sănătate,
se fac de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii
Sociale, prin agenţiile teritoriale.

_____________________________________

 

OUG 55/2017 pentru modificarea
și completarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
111/2010
privind concediul și indemnizația
lunară pentru creșterea copiilor

art. 1, alin. 1:  Indemnizația lunară
prevăzută la alin. (1) se stabilește în cuantum de 85% din
media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni
din ultimii 2 ani
anteriori datei nașterii copilului și nu poate fi mai mică
de 85% din cuantumul salariului minim brut pe țară garantat în
plată și nici mai mare de 8.500 lei.

 

 

Contribuie cineva?

 

Din Legea 66/2016 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor
(despre care am vorbit şi mai sus)
reţinem următoarele
prevederi:

Art. 2, alin. 1: Persoanele care, în
ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel
puţin 12 luni venituri
din salarii şi asimilate salariilor,
venituri din activităţi independente, venituri din
activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,
supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare
venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani,
în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie
lunară.

Astfel:

      este prevăzut un stagiu minim de
cotizare de 12 luni
. Stagiul de cotizare presupune ca persoana care
solicită concediul și indemnizația a realizat în această
perioadă venituri profesionale şi a contribuit, prin intermediul
contribuțiilor sociale şi/sau a impozitului pe venit, la bugetul
consolidat;

      indemnizația de creștere a copilului
reprezintă în acest context o redistribuire a taxelor și
impozitelor colectate de către stat
, asemenea altor sume acordate ca
urmare a implementării politicilor sociale ale statului;

      obținerea indemnizației creștere a copilului este
condiționată de un stagiu de cotizare. Spre deosebire de ajutoarele
sociale „clasice”, atât concediul de creștere a copilului, cât și
ajutoarele acordate persoanelor cu handicap nu se asigură din Bugetul
Asigurărilor Sociale, ci din Bugetul de stat, prin bugetul Ministerului
Muncii şi Justiţiei Sociale
.

 

 

Dar poate statul român să nu mai dea
nimic?

 

Există convenţii internaţionale
care reglementează aspecte din domeniul social. Spre exemplu, la nivelul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM ), avem în vedere în
principal Convenția 183 privind protecția
maternității (însoțită de Recomandarea 191 – care susține
prelungirea concediului de maternitate până la 18 săptămâni,
faţă de 14 săptămâni, cât prevede convenția) și Conventia 156 privind lucrătorii cu
obligații familiale (însoțită de Recomandarea 165 privind promovarea
concediului parental ca formă de susținere a echilibrului dintre
viaţa profesională și cea de familie). România nu a ratificat
până în prezent decât Convenția 183.

 

Convenția 183 impune ţărilor
semnatare acordarea unui concediu de maternitate plătit de minimum 14
săptămâni, care să acopere sarcina, naşterea şi
lăuzia. Separat de acordarea unei indemnizații, mamele și copiii
trebuie să primească gratuit  îngrijirile medicale necesare.
OIM precizează că beneficiile financiare (n.n.
indemnizația de maternitate) sunt o parte esențială a
protecției maternității. Aceste beneficii trebuie să fie la
un nivel care să asigure mamei şi copilului starea de confort şi
de sănătate necesare şi un standard de viaţă potrivit.
În cazul în care beneficiile financiare sunt legate de venituri, atunci nivelul
acestora trebuie să fie de minimum 2/3 din venituri. Accesul la
beneficiile financiare și îngrijirile medicale nu trebuie să fie
condiționat de vreun stagiu de cotizare.

 

Convenția 183 este implementată în
România prin OUG 158/2005 privind concediile şi
indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate. OUG
158/2005 prevede un stagiu minim de cotizare pentru acordarea drepturilor
prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o lună
realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă
concediul medical (art. 7)
, încălcând în acest fel prevederile
Convenției 183. Din acest motiv, OIM a solicitat României să explice
dacă femeilor care nu au acest stagiu le este totuși garantat accesul
la concediul de maternitate și care este indemnizația care se
acordă în acest caz.

 

De asemenea, OIM a solicitat României explicații
asupra modalității de rezolvare a situațiilor în care
indemnizația de maternitate, ca procent din venitul realizat, este sub
salariul minim garantat, prin prisma obligației de a asigura un venit
decent pe parcursul concediului de maternitate.

(Se poate deduce, din cele prezentate până
în acest punct, că statul român nu ar putea să nu mai dea deloc
sau să dea 100 de euro,
ambele cazuri contrazicând obligația de a
asigura un venit decent mamei.)

 

Deși România nu a ratificat Convenția
156, a reglementat regimul concediului pentru îngrijirea copilului prin  OUG 148/2005, care a transpus în
legislația națională Directiva 2010/18/UE de punere în aplicare a
Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului.

 

Directiva 2010/18/UE prevede obligația
ţărilor membre de a acorda, la cerere, concediul pentru
creșterea copilului ambilor părinţi, pe durata stabilită
prin legislația națională, dar nu mai puțin de patru luni.

Pentru ca Directiva sa-și atingă scopul, opțiunea de a beneficia
de concediu pentru creșterea copilului trebuie să fie o opţiune
reală. Aceasta implică, printre altele, asigurarea unui venit de
înlocuire (indemnizație) pentru perioada în care părintele aflat în
concediu nu realizează venituri din muncă, dar și o
importanță în asigurarea continuității drepturilor la
prestații de securitate socială în cadrul diferitelor regimuri, în
special asistența medicală (Clauza 5).

 

În consecinţă, opţiunea de a nu
le da nimic
părinţilor duce la o încălcare a
obligațiilor minimale pentru concediul de creștere a copilului din Directiva 2010/18/UE, care, deși specifică rolul statelor membre în a determina
aceste lucruri, prevede niște standarde minimale: „Toate problemele
referitoare la venituri legate de prezentul acord trebuie să fie examinate
și determinate de către statele membre și/sau partenerii sociali
în conformitate cu legislația națională și/sau
convențiile colective și practicile naționale, ținând
cont de rolul venitului – printre alți factori – în ceea ce
privește luarea concediului pentru creșterea copilului
.”

 

De asemenea, nu pot fi ignorate similitudinile
dintre concediul de maternitate și cel de creștere a copilului prin
prisma nevoilor financiare ale familiei. Din acest punct de vedere, este un
non-sens să susţii că, dacă pentru concediul de maternitate
p&##259;rintele are nevoie de un venit de înlocuire care să-i asigure lui
şi copilului un trai decent (recunoaștere făcută prin
ratificarea unei convenții internaționale), această nevoie
dispare brusc în perioada imediat următoare terminării concediului de
maternitate  – mai exact pe perioada de creștere a copilului de până
la doi ani. Sau că nevoile financiare sunt atât de diferite încât
justifică diferențe substanțiale între cele două tipuri de
indemnizații – cea de maternitate și cea de creștere a
copilului.

 

 

Pentru a vedea care este situaţia la nivelul
Uniunii Europene, am consultat cel mai recent raport al secţiei dedicate
a Universităţii din Viena. Am selectat cinci state, printre care
Germania şi România; pentru mai multe detalii, vă invităm
să consultaţi documentul.

 

 

GERMANIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      14 săptămâni (6 înainte de naştere; 8 după
naştere, obligatorii);

      100% din venituri, fără plafon.

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
până la 36 de luni după naşterea
copilului pentru fiecare părinte, dintre care 24 de luni până când
copilul împlineşte opt ani; este considerat drept individual şi
este netransferabil;

     
există două variante: una de bază
(Basiselterngeld) şi una plus (ElterngeldPlus);

     
Basiselterngeld: 12
luni după naştere (poate fi suplimentată cu încă
două luni, dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin
două luni de concediu); reprezintă 65% din veniturile nete din
ultimul an – cel puţin 300 Euro şi cel mult 1800 Euro;

     
ElterngeldPlus: 24 de
luni după naştere (poate fi suplimentată cu patru luni,
dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin patru luni de
concediu); implică a lucra un număr redus de ore în această
perioadă; 65% din veniturile nete ale ultimului an, dar fără a
depăşi 50% din procentele care ar reveni părintelui în
varianta de bază, adică între 150 și 900 euro;

     
un părinte care nu se încadrează în
aceste variante pe criteriul contributivităţii are dreptul la
indemnizaţia minimă de 300 Euro pe lună (dacă nu este
şomer pe termen lung).

ITALIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      20 de săptămâni, dintre care cel puţin patru înainte
de naştere;

      80% din venituri, fără plafon (100% pentru bugetari);

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
6 luni pentru fiecare părinte;
netransferabil între părinţi; părinţii îşi pot lua
concediu până când copilul împlineşte 12 ani;

     
30% din venituri în cazul în care copilul are sub
şase ani (concediu neplătit dacă acesta are între 6 şi 12
ani)

     
de la finalul concediului de maternitate
până la 11 luni după naştere, mamele pot opta pentru a înlocui
indemnizaţia de creştere a copilului cu vouchere cu valoare
fixă de 600 Euro pe lună; aceasta este o măsură
experimentală, valabilă până în 2018;

     
tatăl are dreptul la concediu şi
indemnizaţie de creştere a copilului, dacă mama nu are: în
acest caz, beneficiază de orar redus de muncă şi de salariu
întreg dacă mama este casnică sau self-empoyed, pentru 12
luni după naşterea copilului.

POLONIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      20 de săptămâni (pentru un singur copil născut) – cel
mult şase înainte de naştere; sunt obligatorii 14
săptămâni după naştere;

      dacă o persoană nu poate beneficia de indemnizaţie de
maternitate (nefiind angajată), primeşte o indemnizaţie
parentală de 325 Euro pe lună pentru 14 săptămâni;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
32 de săptămâni, care pot fi folosite
până când copilul împlineşte şase ani;

      valoarea indemnizaţiei se calculează pentru ambele cazuri
(maternitate şi creşterea copilului): mama poate opta pentru 80%
din media veniturilor din ultimele 12 luni pentru toată perioada SAU
pentru 100% din aceasta în timpul concediului de maternitate şi pe
durata primelor şase săptămâni din concediul de creştere
a copilului şi pentru 60% în restul concediului de creştere a
copilului;

ROMÂNIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      18 săptămâni, dintre care şase sunt obligatorii
după naştere;

      85% din media câştigurilor brute lunare din ultimele şase
luni;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
până la 24 de luni;

     
85% din media veniturilor nete realizate în
ultimele 12 luni din ultimii doi ani anteriori datei naşterii copilului,
dar nu mai puţin de 85% din salariul minim brut; plafonat la cel mult
8500 lei (aprox. 1850 Euro).

SUEDIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      două săptămâni – obligatoriu, înainte sau după
naştere;

      dacă femeia are o slujbă dificilă, are dreptul la
până la 50 de zile de concediu în ultimele 60 de zile de sarcină
şi la o indemnizaţie de 77,6% din venituri în această
perioadă;

      dacă slujba poate reprezenta un pericol pentru făt şi
angajatorul nu poate oferi alternative sigure, viitoarea mamă are
dreptul la concediu pe o perioadă nelimitată înainte de
naştere, cu o indemnizaţie de 77,6% din venituri;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
fiecare părinte are dreptul la concediu de
creştere a copilului până când copilul împlineşte 18 luni;
acesta este de 240 de zile pentru fiecare părinte şi este
transferabil;

     
părintele este eligibil să
primească o indemnizaţie calculată procentual din salariu
dacă are un venit de peste 25,6 Euro pe zi, timp de 240 de zile înainte
de naşterea copilului

     
dacă este eligibil, părintele
beneficiază de o indemnizaţie de 77,6% din venituri timp de 195 de
zile (plafon: 45.852 Euro pe an) şi de o indemnizaţie fixă de
18 Euro pe zi, timp de 45 de zile;

     
dacă nu este eligibil, părintele
beneficiază de o indemnizaţie de 25,6 Euro pe zi, timp de 480 de
zile.

 

 

Putem observa aşadar că, fie și
doar la o primă vedere, o comparaţie echitabilă între state,
pornind de la perioadele de concediu şi indemnizaţiile respective,
este dificil de construit; datele de mai sus nu oferă informaţii cu
adevărat relevante în domeniu, dacă nu sunt însoţite de
statistici suplimentare. Lucrurile s-ar clarifica prin introducerea altor
indicatori socio-economici, care ar da profunzime analizei, precum
infrastructura de educaţie, accesibilitatea, alte beneficii acordate de
stat etc. Din acest punct de vedere, comparația făcută de
ministrul muncii este cel puțin forțată.

 

 

Concluzii

 

În încercarea de a justifica plafonarea
indemnizației de creștere a copilului, Lia Olguța Vasilescu face
o serie de afirmații parțial false. Potrivit legislației
europene, România nu are opțiunea de a nu da nimic și nici plafonul
pus de actuala legislație nu este cel mai mare din UE (nici ca durată
a concediului, nici ca procent din venituri), însă este într-adevăr
printre cele mai mari ca procent. Cu toate acestea, comparația între
diferitele forme de susținere a familiei și copilului este una
forțată și greu de utilizat ca argument (dar și de
verificat factual până la capăt) – Lia Olguța Vasilescu face
astfel niște afirmații care simplifică mult prea mult un subiect
extrem de complex ce nu poate fi rezolvat doar prin afirmații de tipul
”avem cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”.

 

 

Mulțumim pentru contribuții Lilianei
Bolan și Oanei Țoiu.

Analiză privind plafonarea indemnizațiilor pentru mame



De
când discuția despre plafonarea indemnizațiilor pentru mame a
apărut în spațiul public, ne-am străduit să analizăm
factual argumentele folosite de ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu,
pentru a-și susține pozițiile pe acest subiect.

 

Nici măcar cu
ajutorul experților noștri sau al literaturii de specialitate nu am
putut ajunge la un verdict clar. Subiectul este unul extrem de complex, iar
modalitatea de calculare a acestei indemnizații este diferită de la țară
la țară, astfel că verdicte precum cel dat de ministrul muncii,
care a afirmat că am avea „cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”
pentru această indemnizație, sunt aproape imposibil de argumentat.

 

Pe „barometrul
adevărului” din metodologia Factual, afirmația de mai sus este una
imposibil de verificat. Totuși, chiar dacă nu putem oferi un verdict
clar, am încercat să înțelegem mai multe și credem că
cercetarea de mai jos aduce un pic mai multă lumină pe acest subiect.

 

 

Context

 

Discutând pe marginea modificării şi
completării cadrului legislativ privind concediul şi
indemnizația lunara pentru creșterea copiilor, Lia Olguţa
Vasilescu, ministrul muncii, a făcut o serie de afirmaţii:

 

Nimeni din România
nu contribuie vreodată pentru indemnizația de creștere a
copilului. Este o forma a statului de a ajuta familiile ca să-şi
crească acești copii în perioada în care nu lucrează. Deci, nu
avem ce sa vorbim aici de principiul contributivităţii, iar plafonul
este maxim din Uniunea Europeana. Puteam să-l facem şi mai jos.
Puteam să facem ca în ţări foarte dezvoltate din UE, să nu
mai dăm deloc sau să dăm 100 de euro. Dar n-am făcut-o. Am
plafonat la 1.800 de euro. Din punctul nostru de vedere, este îndestulător
pentru România, atât timp cât această sumă se dă şi în
Germania şi este maximum din UE. Nicăieri în lume nu există
posibilitatea ca să te întinzi cu această sumă în funcție
de venituri.

 

 

Pornind de la declaraţia Liei Olguţa
Vasilescu, vom analiza punctual:

      Cine contribuie la indemnizaţia de creştere a copilului în
România;

      Poate statul român să nu mai dea deloc sau să dea 100 de
euro
ca indemnizaţie?

      Care este situaţia la nivelul Uniunii Europene.

 

 

Pentru a înţelege mai bine care este
diferenţa dintre cele două tipuri de indemnizaţii (plus
concediile aferente), vom apela la cadrul legislativ. Vom prezenta articole
relevante, care surprind aspectele de bază, şi nu vom insista asupra
unor cazuri speciale (precum drepturile de care poate beneficia o persoană
în urma unei sarcini cu gemeni, de exemplu). În cazul indemnizaţiei de
creştere a copilului, vom vedea cum arată textul legii înainte
şi după modificările făcute în acest an:

 

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate
:

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

 OUG 158/2005 (actualizată)
privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate

 

 

Capitolul I, art. 2, alin. 1: Concediile medicale şi
indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate
, la care au dreptul
asiguraţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de
urgenţă, sunt:c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru
maternitate;

art. 3: Dreptul la concediile
şi indemnizaţiile prevăzute la art. 2 alin. 1 este
condiţionat de plata contribuţiei de asigurări sociale de
sănătate
destinată suportării acestor
indemnizaţii, denumită în continuare contribuţie pentru
concedii şi indemnizaţii.

art. 4, alin. 2: Cota de
contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată
exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1), este prevăzută la
art. 296^18 alin. (3)
lit. c) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare. Pentru persoanele
prevăzute la art. 1 alin. (2), cota de contribuţie pentru
concedii şi indemnizaţii, destinată exclusiv
finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor prevăzute de
prezenta ordonanţă de urgenţă, este de 0,85% şi se
aplică asupra veniturilor supuse impozitului pe venit
, pentru
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a), c) şi d), asupra
veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. e) sau asupra veniturilor
declarate la casele de asigurări de sănătate de persoanele
prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. f) şi se achită la bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

art. 7: Stagiul minim de cotizare pentru acordarea
drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o
lună realizată în ultimele 12 luni
anterioare lunii pentru care
se acordă concediul medical.

art. 10: alin. 1: Baza de calcul a
indemnizaţiilor prevăzute la art. 2 se determină ca medie a
veniturilor lunare din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se
constituie stagiul de cotizare, până la limita a 12 salarii minime brute
pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează
contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

Capitolul IV, art. 23, alin. 1: Asiguratele au dreptul la
concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de
126 de zile calendaristice, perioadă în care beneficiază de
indemnizaţie de maternitate
.

art. 24: alin. 1:
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile
înainte de naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă
de 63 de zile după naştere; alin. 2: Concediile pentru sarcină
şi lăuzie se pot compensa între ele, în funcţie de
recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în
aşa fel încât durata minimă obligatorie a concediului de
lăuzie să fie de 42 de zile calendaristice.

art. 25, alin. 1: Cuantumul brut lunar al
indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul
stabilită conform art. 10
; alin. 2: Indemnizaţia de maternitate
se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate.

Legea 66/2016 (actualizată)
pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 111/2010
privind concediul şi indemnizaţia
lunară pentru creşterea copiilor

 

art.1, alin.1: Persoanele
care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au
realizat timp de cel puţin 12 luni venituri
din salarii şi
asimilate salariilor, venituri din activităţi independente,
venituri din activităţi agricole, silvicultură şi
piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor
Legii nr. 227/2015privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în
continuare venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu
pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani
,
respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o
indemnizaţie lunară
.

alin. 3: Indemnizaţia lunară
prevăzută la alin. (1) se stabileşte în cuantum de 85% din
media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani
anteriori datei naşterii copilului şi nu poate fi mai mică de
85% din cuantumul salariului minim brut pe ţară garantat în
plată.

 

OUG 111/2010 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea
copiilor

art. 23, alin. 1: Fondurile
necesare
plăţii drepturilor prevăzute de prezenta
ordonanţă de urgenţă, cheltuielile administrative, precum
şi cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de
stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale
.

art. 2:Calculul şi plata drepturilor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, inclusiv
a contribuţiei individuale de asigurări sociale de sănătate,
se fac de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii
Sociale, prin agenţiile teritoriale.

_____________________________________

 

OUG 55/2017 pentru modificarea
și completarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
111/2010
privind concediul și indemnizația
lunară pentru creșterea copiilor

art. 1, alin. 1:  Indemnizația lunară
prevăzută la alin. (1) se stabilește în cuantum de 85% din
media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni
din ultimii 2 ani
anteriori datei nașterii copilului și nu poate fi mai mică
de 85% din cuantumul salariului minim brut pe țară garantat în
plată și nici mai mare de 8.500 lei.

 

 

Contribuie cineva?

 

Din Legea 66/2016 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor
(despre care am vorbit şi mai sus)
reţinem următoarele
prevederi:

Art. 2, alin. 1: Persoanele care, în
ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel
puţin 12 luni venituri
din salarii şi asimilate salariilor,
venituri din activităţi independente, venituri din
activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,
supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare
venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani,
în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie
lunară.

Astfel:

      este prevăzut un stagiu minim de
cotizare de 12 luni
. Stagiul de cotizare presupune ca persoana care
solicită concediul și indemnizația a realizat în această
perioadă venituri profesionale şi a contribuit, prin intermediul
contribuțiilor sociale şi/sau a impozitului pe venit, la bugetul
consolidat;

      indemnizația de creștere a copilului
reprezintă în acest context o redistribuire a taxelor și
impozitelor colectate de către stat
, asemenea altor sume acordate ca
urmare a implementării politicilor sociale ale statului;

      obținerea indemnizației creștere a copilului este
condiționată de un stagiu de cotizare. Spre deosebire de ajutoarele
sociale „clasice”, atât concediul de creștere a copilului, cât și
ajutoarele acordate persoanelor cu handicap nu se asigură din Bugetul
Asigurărilor Sociale, ci din Bugetul de stat, prin bugetul Ministerului
Muncii şi Justiţiei Sociale
.

 

 

Dar poate statul român să nu mai dea
nimic?

 

Există convenţii internaţionale
care reglementează aspecte din domeniul social. Spre exemplu, la nivelul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM ), avem în vedere în
principal Convenția 183 privind protecția
maternității (însoțită de Recomandarea 191 – care susține
prelungirea concediului de maternitate până la 18 săptămâni,
faţă de 14 săptămâni, cât prevede convenția) și Conventia 156 privind lucrătorii cu
obligații familiale (însoțită de Recomandarea 165 privind promovarea
concediului parental ca formă de susținere a echilibrului dintre
viaţa profesională și cea de familie). România nu a ratificat
până în prezent decât Convenția 183.

 

Convenția 183 impune ţărilor
semnatare acordarea unui concediu de maternitate plătit de minimum 14
săptămâni, care să acopere sarcina, naşterea şi
lăuzia. Separat de acordarea unei indemnizații, mamele și copiii
trebuie să primească gratuit  îngrijirile medicale necesare.
OIM precizează că beneficiile financiare (n.n.
indemnizația de maternitate) sunt o parte esențială a
protecției maternității. Aceste beneficii trebuie să fie la
un nivel care să asigure mamei şi copilului starea de confort şi
de sănătate necesare şi un standard de viaţă potrivit.
În cazul în care beneficiile financiare sunt legate de venituri, atunci nivelul
acestora trebuie să fie de minimum 2/3 din venituri. Accesul la
beneficiile financiare și îngrijirile medicale nu trebuie să fie
condiționat de vreun stagiu de cotizare.

 

Convenția 183 este implementată în
România prin OUG 158/2005 privind concediile şi
indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate. OUG
158/2005 prevede un stagiu minim de cotizare pentru acordarea drepturilor
prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o lună
realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă
concediul medical (art. 7)
, încălcând în acest fel prevederile
Convenției 183. Din acest motiv, OIM a solicitat României să explice
dacă femeilor care nu au acest stagiu le este totuși garantat accesul
la concediul de maternitate și care este indemnizația care se
acordă în acest caz.

 

De asemenea, OIM a solicitat României explicații
asupra modalității de rezolvare a situațiilor în care
indemnizația de maternitate, ca procent din venitul realizat, este sub
salariul minim garantat, prin prisma obligației de a asigura un venit
decent pe parcursul concediului de maternitate.

(Se poate deduce, din cele prezentate până
în acest punct, că statul român nu ar putea să nu mai dea deloc
sau să dea 100 de euro,
ambele cazuri contrazicând obligația de a
asigura un venit decent mamei.)

 

Deși România nu a ratificat Convenția
156, a reglementat regimul concediului pentru îngrijirea copilului prin  OUG 148/2005, care a transpus în
legislația națională Directiva 2010/18/UE de punere în aplicare a
Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului.

 

Directiva 2010/18/UE prevede obligația
ţărilor membre de a acorda, la cerere, concediul pentru
creșterea copilului ambilor părinţi, pe durata stabilită
prin legislația națională, dar nu mai puțin de patru luni.

Pentru ca Directiva sa-și atingă scopul, opțiunea de a beneficia
de concediu pentru creșterea copilului trebuie să fie o opţiune
reală. Aceasta implică, printre altele, asigurarea unui venit de
înlocuire (indemnizație) pentru perioada în care părintele aflat în
concediu nu realizează venituri din muncă, dar și o
importanță în asigurarea continuității drepturilor la
prestații de securitate socială în cadrul diferitelor regimuri, în
special asistența medicală (Clauza 5).

 

În consecinţă, opţiunea de a nu
le da nimic
părinţilor duce la o încălcare a
obligațiilor minimale pentru concediul de creștere a copilului din Directiva 2010/18/UE, care, deși specifică rolul statelor membre în a determina
aceste lucruri, prevede niște standarde minimale: „Toate problemele
referitoare la venituri legate de prezentul acord trebuie să fie examinate
și determinate de către statele membre și/sau partenerii sociali
în conformitate cu legislația națională și/sau
convențiile colective și practicile naționale, ținând
cont de rolul venitului – printre alți factori – în ceea ce
privește luarea concediului pentru creșterea copilului
.”

 

De asemenea, nu pot fi ignorate similitudinile
dintre concediul de maternitate și cel de creștere a copilului prin
prisma nevoilor financiare ale familiei. Din acest punct de vedere, este un
non-sens să susţii că, dacă pentru concediul de maternitate
p&##259;rintele are nevoie de un venit de înlocuire care să-i asigure lui
şi copilului un trai decent (recunoaștere făcută prin
ratificarea unei convenții internaționale), această nevoie
dispare brusc în perioada imediat următoare terminării concediului de
maternitate  – mai exact pe perioada de creștere a copilului de până
la doi ani. Sau că nevoile financiare sunt atât de diferite încât
justifică diferențe substanțiale între cele două tipuri de
indemnizații – cea de maternitate și cea de creștere a
copilului.

 

 

Pentru a vedea care este situaţia la nivelul
Uniunii Europene, am consultat cel mai recent raport al secţiei dedicate
a Universităţii din Viena. Am selectat cinci state, printre care
Germania şi România; pentru mai multe detalii, vă invităm
să consultaţi documentul.

 

 

GERMANIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      14 săptămâni (6 înainte de naştere; 8 după
naştere, obligatorii);

      100% din venituri, fără plafon.

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
până la 36 de luni după naşterea
copilului pentru fiecare părinte, dintre care 24 de luni până când
copilul împlineşte opt ani; este considerat drept individual şi
este netransferabil;

     
există două variante: una de bază
(Basiselterngeld) şi una plus (ElterngeldPlus);

     
Basiselterngeld: 12
luni după naştere (poate fi suplimentată cu încă
două luni, dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin
două luni de concediu); reprezintă 65% din veniturile nete din
ultimul an – cel puţin 300 Euro şi cel mult 1800 Euro;

     
ElterngeldPlus: 24 de
luni după naştere (poate fi suplimentată cu patru luni,
dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin patru luni de
concediu); implică a lucra un număr redus de ore în această
perioadă; 65% din veniturile nete ale ultimului an, dar fără a
depăşi 50% din procentele care ar reveni părintelui în
varianta de bază, adică între 150 și 900 euro;

     
un părinte care nu se încadrează în
aceste variante pe criteriul contributivităţii are dreptul la
indemnizaţia minimă de 300 Euro pe lună (dacă nu este
şomer pe termen lung).

ITALIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      20 de săptămâni, dintre care cel puţin patru înainte
de naştere;

      80% din venituri, fără plafon (100% pentru bugetari);

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
6 luni pentru fiecare părinte;
netransferabil între părinţi; părinţii îşi pot lua
concediu până când copilul împlineşte 12 ani;

     
30% din venituri în cazul în care copilul are sub
şase ani (concediu neplătit dacă acesta are între 6 şi 12
ani)

     
de la finalul concediului de maternitate
până la 11 luni după naştere, mamele pot opta pentru a înlocui
indemnizaţia de creştere a copilului cu vouchere cu valoare
fixă de 600 Euro pe lună; aceasta este o măsură
experimentală, valabilă până în 2018;

     
tatăl are dreptul la concediu şi
indemnizaţie de creştere a copilului, dacă mama nu are: în
acest caz, beneficiază de orar redus de muncă şi de salariu
întreg dacă mama este casnică sau self-empoyed, pentru 12
luni după naşterea copilului.

POLONIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      20 de săptămâni (pentru un singur copil născut) – cel
mult şase înainte de naştere; sunt obligatorii 14
săptămâni după naştere;

      dacă o persoană nu poate beneficia de indemnizaţie de
maternitate (nefiind angajată), primeşte o indemnizaţie
parentală de 325 Euro pe lună pentru 14 săptămâni;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
32 de săptămâni, care pot fi folosite
până când copilul împlineşte şase ani;

      valoarea indemnizaţiei se calculează pentru ambele cazuri
(maternitate şi creşterea copilului): mama poate opta pentru 80%
din media veniturilor din ultimele 12 luni pentru toată perioada SAU
pentru 100% din aceasta în timpul concediului de maternitate şi pe
durata primelor şase săptămâni din concediul de creştere
a copilului şi pentru 60% în restul concediului de creştere a
copilului;

ROMÂNIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      18 săptămâni, dintre care şase sunt obligatorii
după naştere;

      85% din media câştigurilor brute lunare din ultimele şase
luni;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
până la 24 de luni;

     
85% din media veniturilor nete realizate în
ultimele 12 luni din ultimii doi ani anteriori datei naşterii copilului,
dar nu mai puţin de 85% din salariul minim brut; plafonat la cel mult
8500 lei (aprox. 1850 Euro).

SUEDIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

      două săptămâni – obligatoriu, înainte sau după
naştere;

      dacă femeia are o slujbă dificilă, are dreptul la
până la 50 de zile de concediu în ultimele 60 de zile de sarcină
şi la o indemnizaţie de 77,6% din venituri în această
perioadă;

      dacă slujba poate reprezenta un pericol pentru făt şi
angajatorul nu poate oferi alternative sigure, viitoarea mamă are
dreptul la concediu pe o perioadă nelimitată înainte de
naştere, cu o indemnizaţie de 77,6% din venituri;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului
:

     
fiecare părinte are dreptul la concediu de
creştere a copilului până când copilul împlineşte 18 luni;
acesta este de 240 de zile pentru fiecare părinte şi este
transferabil;

     
părintele este eligibil să
primească o indemnizaţie calculată procentual din salariu
dacă are un venit de peste 25,6 Euro pe zi, timp de 240 de zile înainte
de naşterea copilului

     
dacă este eligibil, părintele
beneficiază de o indemnizaţie de 77,6% din venituri timp de 195 de
zile (plafon: 45.852 Euro pe an) şi de o indemnizaţie fixă de
18 Euro pe zi, timp de 45 de zile;

     
dacă nu este eligibil, părintele
beneficiază de o indemnizaţie de 25,6 Euro pe zi, timp de 480 de
zile.

 

 

Putem observa aşadar că, fie și
doar la o primă vedere, o comparaţie echitabilă între state,
pornind de la perioadele de concediu şi indemnizaţiile respective,
este dificil de construit; datele de mai sus nu oferă informaţii cu
adevărat relevante în domeniu, dacă nu sunt însoţite de
statistici suplimentare. Lucrurile s-ar clarifica prin introducerea altor
indicatori socio-economici, care ar da profunzime analizei, precum
infrastructura de educaţie, accesibilitatea, alte beneficii acordate de
stat etc. Din acest punct de vedere, comparația făcută de
ministrul muncii este cel puțin forțată.

 

 

Concluzii

 

În încercarea de a justifica plafonarea
indemnizației de creștere a copilului, Lia Olguța Vasilescu face
o serie de afirmații parțial false. Potrivit legislației
europene, România nu are opțiunea de a nu da nimic și nici plafonul
pus de actuala legislație nu este cel mai mare din UE (nici ca durată
a concediului, nici ca procent din venituri), însă este într-adevăr
printre cele mai mari ca procent. Cu toate acestea, comparația între
diferitele forme de susținere a familiei și copilului este una
forțată și greu de utilizat ca argument (dar și de
verificat factual până la capăt) – Lia Olguța Vasilescu face
astfel niște afirmații care simplifică mult prea mult un subiect
extrem de complex ce nu poate fi rezolvat doar prin afirmații de tipul
”avem cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”.

 

 

Mulțumim pentru contribuții Lilianei
Bolan și Oanei Țoiu.