Categorie: Uncategorized

Scurt istoric al achizițiilor publice în România
Pachetul legislativ privind achizițiile publice: starea actuală și propunerea PSD pentru implementarea unui nou model

Partea 1

La început de an și primăvară, Guvernul Dăncilă propune o nouă schimbare radicală: după reforma fiscală, cea privind pachetul legislativ în domeniul achizițiilor publice. Liviu Dragnea a anunțat pe 30 martie că termenul până când acesta va fi gata este de 15 aprilie.

„În ceea ce priveşte achiziţiile publice, undeva până în 15 aprilie o să avem pachetul gata, pentru că este vorba de un interes major al naţiunii să nu mai stăm, să ieşim din acest blocaj. Toată lumea vorbeşte de investiţiile mari care trebuie realizate şi eu cred că, poate cu una-două excepţii, toate guvernele, de la Revoluţie încoace, au vrut să facă (…), dar din cauza legislaţiei, din cauza procedurilor, din cauza acestui sport naţional reprezentat de contestaţii, nu s-au putut face investiţii în România.”

În privința acestei preocupări, nu ne dăm seama din ce sau de unde își trage necesitatea. În ultimii șase ani, majoritatea parlamentară formată în special de PSD a numit toate guvernele, inclusiv cel tehnocrat, iar modificările repetate la legislația privind achizițiile au fost propuse și susținute de PSD în toată această perioadă.

Marți, 17 Aprilie, Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională pentru Achiziții Publice au pus în consultare publică pe site-ul agenției patru proiecte de modificare a legislației achizițiilor publice:
1. Proiect de Hotărârea de Guvern privind măsurile necesare pentru operaționalizarea și desfășurarea corespunzătoare a activității Oficiului Național pentru Achiziții Centralizate;
2. Proiect de Ordonanță de Urgență a Guvernului privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Achiziții Centralizate;
3. Proiectul de Hotărâre de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență nr. 98/2017 privind funcția de control ex ante (…);
4. Proiectul de Ordonanță de Urgență a Guvernului privind modificarea și completarea unor acte normative cu impact în domeniul achizițiilor publice;
Motivarea pe baza căreia Guvernul României consideră de maximă urgență adoptarea lor constă în două mențiuni specificate în textul uneia dintre ordonanțele de urgență:
1. nivelul redus al absorbției fondurilor structurale cu efecte negative asupra potențialului de dezvoltare al economiei naționale;
2. înființarea unei unități de achiziții centralizată era prevăzută a fi realizată până la data de 31 decembrie 2016.
De asemenea, din comunicatul Ministerului Finanțelor Publice cu privire la acest subiect reținem printre altele, că:

„Principalele modificări de simplificare a legislației din domeniu vizează remedierea următoarelor probleme sistemice identificate ca urmare a monitorizării sistemului național de achiziții publice:
întârzieri provocate de observatorii ex-ante în evaluarea ofertelor și în desemnarea câștigătorilor;
numărul foarte mare de contestații”

Ce verificăm?
1. Dacă într-adevăr este urgentă adoptarea unor măsuri în acest domeniu
2. Dacă investițiile în România nu se realizează pentru că a face contestații este un „sport național”
Verificare

Guvernul susține că reglementarea în domeniul achizițiilor publice este urgentă, însă discuțiile pe marginea acestui subiect sunt vechi și ar fi putut face obiectul unei proceduri de reglementare normale.

La ultimul Congres extraordinar al PSD din 10 martie, premierul Viorica Dăncilă a anunțat ca proiect prioritar al Guvernului modificarea legislației în domeniul achizițiilor publice, proiect izvorât din solicitările primarilor PSD:

„Am vorbit cu mulţi primari şi toţi îmi solicitau modificarea legii achizițiilor publice şi înfiinţarea Tribunalelor de achiziţii publice. Ştim cu toţii că actuala legislaţie reprezintă o piedică pentru administraţia centrală şi locală. Vreau să adoptăm modelul german în domeniul achiziţiilor, vom reduce termenul de rezolvare a contestaţiilor.”

Circa două săptămâni mai târziu, vicepremierul Paul Stănescu a declarat și el că până la sfârșitul lunii martie Guvernul va veni cu o nouă lege a achizițiilor publice:

„Spun ce a spus şi doamna prim-ministru – în această lună, prin ordonanţă de urgenţă, vom veni cu o lege a achiziţiilor publice. (…) Nu intrăm în detalii pentru că aş spune lucruri pe care nu le ştiu”, a declarat Paul Stănescu.”

Astfel de declarații (Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, Paul Stănescu) nu sunt singulare actualului guvern, PSD mai având astfel de reacții în trecut, unele chiar mai prudente.

Mihai Tudose, premier, decembrie 2017

„Guvernul a modificat și completat legislația achizițiilor publice, prin ordonanța de urgență. Scopul modificărilor este, potrivit Executivului, de a simplifica, clarifica și corela unele prevederi, precum și de a reduce termenele în procesul de atribuire a contractelor publice.”

Victor Ponta, premier, august 2015

„În următoarele patru luni, mai avem câteva legi de făcut, și anume, Legea achizițiilor publice. Nu o să avem investiții publice în România până nu schimbăm legea (…) Legea achizițiilor publice este gata, la 1 septembrie, pe directivă europeană, pleacă în Parlament.”

Victor Ponta, premier, iulie 2015: a precizat că legea care reglementează achizițiile publice a fost de multe ori modificată și „de fiecare dată și-a dovedit limitele” în așa fel încât o reformă reală a modului de efectuare a achizițiilor publice în România era absolut necesară.

Victor Ponta, premier, iulie 2014

Legea achizițiilor publice trebuie schimbată, astfel încât să nu mai existe situații în care firme care au câștigat lucrări să nu le mai execute din cauza că „au probleme”, iar companiile „neserioase” să poată fi puse pe lista neagră”, a declarat premierul Victor Ponta.

Parlament, iulie 2013: pentru că „nu suntem o țară de hoți”, Guvernul s-a răzgândit și a modificat pe tăcute în Parlament Legea Achizițiilor Publice.

Guvern, aprilie 2013

„Guvernul a modificat articolul 8 din OUG 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, în așa fel încât operatorii din transportul aerian să nu mai poată derula proceduri de achiziții publice. Premierul Victor Ponta a anunțat încă de luni că va fi aprobată în ședința de marți o astfel de ordonanță.”

Legislația privind achizițiile a fost modificată de 30 de ori în 12 ani.

În perioada 2005-2017 guvernanții au operat nu mai puțin de 30 de modificări mai mult sau mai puțin structurale doar în ceea ce privește legislație primară (am exclus legislația secundară și terțiară din procesul de numărare).

Acest aspect indică suferința celor care trebuie să aplice legea. Este suficient de greu, ca beneficiar sau aplicant / ofertant, să poți ține pasul cu atât de multe modificări indiferent de cât de multe cursuri de calificare ai urma. Iar dacă nu ții pasul, apare necunoașterea și / sau de aici – slaba pregătire a dosarelor, un punct esențial în succesul unei achiziții publice.

Cronologia modificărilor legislației pe achiziții publice

România are din 2015 o Strategie Națională în domeniul Achizițiilor Publice pentru perioada 2015-2020, și un Comitet Interministerial înființat de Victor Ponta în 19 octombrie 2015. Un document util în îmbunătățirea unei politici publice și o structură de actori capabilă, dacă ar avea voință să și lucreze împreună – să urmărească și să pună în aplicare prevederile legale în materie.

Din păcate, nu știm cât de aplicată este strategia sau dacă funcționează comitetul. Bănuim că, datorită lipsei de informații publice de pe site-ul Agenției Națională pentru Achiziții Publice, acest Comitet Interministerial nu a funcționat decât pe foaie. Posibil efect al frământărilor politice de atunci – căderea guvernului Victor Ponta, începerea guvernării tehnocrate. Tipic pentru guvernele românești, un nou comitet interministerial rămâne în istorie doar pe foaie, una oficială de altfel.

Citind strategia 2014-2020, e clar că la momentul actual viziunea PSD din 2015 e cu totul alta decât cea de acum. În 2015, strategia reprezenta:

„o etapă crucială în vederea reformării sistemului românesc de achiziții publice, deoarece stabilește o viziune comună, într-un moment cheie, în care noile directive în domeniu propun statelor membre trecerea la o noua paradigmă, în contextul în care achizițiile publice devin instrumentul principal de deblocare a creșterii economice la nivel european”.

În 2018, aceasta se rezumă la

știm cu toţii că actuala legislaţie reprezintă o piedică pentru administrația centrală şi locală (Viorica Dăncilă)

în această lună, prin ordonanţă de urgenţă, vom veni cu o lege a achizițiilor publice (Paul Stănescu).

Partea a II-a

Contestațiile în domeniul achizițiilor publice sunt o problemă, însă nu putem spune că acesta este motivul pentru care nu se fac investiții în România

Intrăm puțin în subiectul problematicii actuale din domeniu pentru a vedea care sunt principalele probleme în atribuirea contractelor, probleme semnalate chiar de autoritățile din domeniu.

Ce spun cifrele?

Număr de proceduri de atribuire inițiate

Conform raportului Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, în cadrul platformei de achiziții publice – SEAP au fost inițiate:
- 19.079 de proceduri de atribuire în 2016.
- 28.165 de proceduri de atribuire în 2017 (o creștere de 47.62%).
Contestații față de de procedurile de atribuire
- 3.005 de contestații în 2016.
- 4.782 de contestații în 2017.
Natura contestațiilor celor 4774 contestații din ultimul an (2017):
- 801 de contestații împotriva documentațiilor de atribuire.
- 3.973 de contestații împotriva rezultatului de atribuire.
Sursa fondurilor din procedurile contestate:
- 3794 de contestații formulate în proceduri finanțate din fonduri publice.
- 980 de contestații formulate în proceduri finanțate din fonduri europene.
Primele și ultimele județe în clasamentul contestațiilor:
- Bucureștiul – 1.396
- Cluj – 208
- Iași – 204
Satu Mare, Ialomița și Covasna au în medie doar 25 de contestații.

Câteva aspecte legate și de obiectului contestațiilor, extrase din raportul CNSC:

Defalcarea contestațiilor împotriva documentaţiilor de atribuire:
- cerinţele restrictive cu privire la experiența similară, criterii de calificare, specificaţii tehnice (224);
- menţionarea în cadrul documentaţiei de atribuire a unor denumiri de tehnologii, produse, mărci, producători, fără a se utiliza sintagma „sau echivalent” (148);
- lipsa unui răspuns clar, complet şi fără ambiguităţi din partea autorităţii contractante la solicitările de clarificări vizând prevederile documentaţiei de atribuire (86);
- impunerea de clauze contractuale inechitabile sau excesive (49);
- criterii de atribuire şi factori de evaluare fără algoritm de calcul, ori cu algoritm de calcul netransparent sau subiectiv (46);
- nedivizarea achiziţiei pe loturi, în cazul produselor/lucrărilor similare (15);
- altele (238)
Defalcarea contestațiilor împotriva rezultatului procedurii:
- respingerea ofertei contestatorului ca neconformă sau inacceptabilă (2.460);
- preţul neobişnuit de scăzut al ofertelor altor participanţi la procedura de atribuire (482);
- documentele de calificare depuse de alţi ofertanţi participanţi sau modul de punctare/evaluare a acestora de către autoritatea contractantă (369);
- anularea fără temei legal a procedurii de atribuire de către autoritatea contractantă (144);
- respingerea ofertei fără ca autoritatea contractantă să solicite clarificări referitoare la propunerea tehnică/preţul ofertat, sau aprecierea incorectă a răspunsurilor la clari cări (26);
- procesul‐verbal al şedinţei de deschidere a ofertelor (neluarea în considerare a garanţiei de participare, modul de desfăşurare a şedinţei de deschidere a ofertelor) (18);
- în adresa de comunicare a rezultatului procedurii, autoritatea contractantă nu a precizat motivele de respingere a ofertei (8);
- altele (459).
Ceea ce vedem ca fiind prioritar în noul pachet legislativ în domeniul achizițiilor publice este că pleacă de la ideea de reducere a termenelor de rezolvare a contestațiilor.

Ce uită sau poate nu cunosc actualii decidenți este faptul că:

1) în 23 Mai 2016, prin Legea nr. 101, tocmai acest lucru a fost urmărit:

remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

Legea 101 presupune transpunerea în legislația națională a directivelor europene. Inițiativa a aparținut fostului premier Victor Ponta, iar proiectul legislativ a trecut de ambele Camere fără probleme.

2) În decembrie 2017, Guvernul Tudose a mai modificat încă o dată prin ordonanță de urgență Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, precum şi Legea nr. 101/2016 cu scopul de a simplifica, corela și clarifica unele prevederi și de a reduce termenele în procesele de atribuire a contractelor publice.

Conform comunicatului Guvernului

adoptarea în regim de urgenţă a măsurilor de flexibilizare şi armonizare a sistemului achiziţiilor publice va reduce riscul diminuării gradului de cheltuire a fondurilor alocate, inclusiv a fondurilor europene, şi al amânării/întârzierii implementării unor proiecte de investiţii majore, cu impact social şi economic la nivel naţional sau local.

Reducerea termenelor pe repeat:

Întreaga neputință (datorată și modificărilor legislative haotice) ori nepricepere în aplicarea legislației existente din materia achizițiilor publice este pusă în cârca contestațiilor și mai exact a termenelor de soluționare a contestațiilor.

Contestațiile au devenit „omul negru” atunci când vorbim despre procedura de atribuire a contractelor de achiziție publică. Cert este că, în viziunea majorității Guvernelor, procedura contestațiilor stă proptită în calea investițiilor în România. Este justificarea majorității nerealizărilor.

Ce presupune procedura contestațiilor conform legislației în vigoare

A) O procedură prealabilă și obligatorie de notificare a autorității competente în atribuirea contractelor de achiziție publică

➔ Orice persoană vătămată (operator economic) întru-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act al unei autorități competente ori prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, poate să formuleze contestație, însă numai îndeplinirea procedurii de notificare prealabilă, sub sancțiunea respingerii contestației ca inadmisibilă.

➔ Autoritatea competentă în atribuirea contractelor de achiziție publică are obligația de a da un răspuns notificării într-un termen de 3 zile de la primirea ei. Aceasta poate rezolva neregulile notificate, luând și implementând măsurile necesare în maxim 7 zile după ce le-a constatat.

➔ Operatorul economic va putea formula contestație în procedura administrativ-jurisdicțională (la CNSC) sau în cea judiciară (la instanța competentă) în ipoteza în care operatorul economic se consideră vătămat prin măsurile de remediere luate de autoritatea contractantă, ori dacă această autoritate nu răspunde în termenul legal, ori persoana se consideră vătămată de răspuns. Contestația se va formula în 10 zile ori în 5 zile, după cum sunt descrise cazuri particulare în Legea nr. 101/ 2016.

B) Faza administrativ-jurisdicțională CNSC (premergătoare demersului în instanța judecătorească)

➔ Contestația se publică în SEAP, iar operatorii economici interesați au la dispoziție un termen de 10 zile de la data publicării, în care pot interveni în litigiu.

➔ În termen de 5 zile de când a primit contestația, autoritatea contractată are obligația să transmită CNSC și contestatorului, punctul său de vedere în legătură cu subiectul contestației. Netrimiterea acestui punct de vedere nu oprește procedura de soluționare a contestației de către CNSC.

➔ Contestația se soluționează de CNSC în termen de 20 de zile de la primirea dosarului de achiziție publică.

➔ Contestația se soluționează în 10 zile în cazul incidenței unei excepții care împiedică analiza pe fond a contestației.

➔ Termenele de soluționare a contestației se pot prelungi în mod justificat pentru maxim 10 zile.

➔ Există și două situații expres și limitativ prevăzute de lege în care procedura de soluționare a contestației poate fi suspendată, ceea ce înseamnă că termenul de 20 de zile care reprezintă regula, va fi cu siguranță depășit: a) când soluționarea contestației depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, caz în care procedura de soluționare a contestației se va suspenda până când soarta juridică a respectivului drept va fi tranșată în litigiul paralel; b) când s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru o infracțiune săvârșită în legătură cu actul atacat de contestator, suspendarea menținându-se până la rămânerea definitivă a hotărârii în cauza penală ce a generat suspendarea.

➔ Decizia CNSC motivată se comunică în 3 zile de la pronunțare și se publică în termen de 5 zile de la pronunțare pe pagina de internet a CNSC.

➔ Decizia se publică în SEAP de către autoritatatea contractantă, în termen de 5 zile de la primire.

C) Faza judiciară (la instanța competentă – Curtea de Apel)

Este de menționat faptul că operatorul economic poate opta între a formula contestație direct la instanța competentă, iar nu la CNSC. De aici rezultă două ipoteze: a) cea în care operatorul economic formulează contestație la CNSC și ulterior plângere la instanța competentă împotriva deciziilor date de CNSC; și b) cea în care este sărită etapa CNSC și se formulează contestație direct în instanță.

a) Ipoteza în care s-a formulat contestație la CNSC și ulterior plângere în instanță împotriva deciziei CNSC

➔ Plângerea împotriva deciziilor CNSC pot fi formulate în termen de 10 zile de la comunicare.

➔ CNSC trimite instanței dosarul care a stat la baza deciziei în termen de 3 zile de la primirea plângerii

➔ Întâmpinarea este obligatorie, intimatul trebuind să o depună în 5 zile de la comunicarea plângerii

➔ Plângerea împotriva deciziilor CNSC se soluționează în termen de 45 de zile

➔ Pronunțarea poate fi amânată maxim 5 zile

➔ Motivarea și redactarea trebuie făcute în cel mult 7 zile de la pronunțare.

➔ Hotărârea motivată a ainstanței se va trimite în 15 zile la ANAP, care o va publica în SEAP

b) Ipoteza în care contestația este adresată direct instanței competente

➔ Primul termen de judecată este de maxim 20 de zile de la data înregistrării contestației.

➔ Termenele de judecată ulterioare nu pot fi mai mari de 15 zile, iar durata întregii proceduri nu poate depăși 45 de zile de la data sesizării instanței

➔ În cazuri justificate, instanța poate amâna pronunțarea cu 5 zile, iar hotărârea motivată se redactează în 7 zile de la pronunțare și se comunică de îndată părților interesate.

Analizând un exemplu simulat de contestație în baza datelor extrase mai sus din lege și creionând cea mai văduvită de celeritate dintre ipotezele posibile (cea în care se prelungesc termenele de pronunțare cu 10 zile sau 5 zile acolo unde legea permite, cu adresarea contestației la CNSC și atacarea ulterioară a deciziei cu plângere la instanța competentă) reiese că o contestație în materia achizițiilor publice urmată de plângere în instanță se poate întinde pe o durată de maxim 137 de zile lucrătoare.

Studiu de caz

Sunt doar contestațiile motivul pentru care întârzie investițiile în România?

Din păcate, nu. Acesta este răspunsul simplu. Răspunsul complicat este acela că la întârzierea investițiilor contribuie o sumedenie de alți factori – de la alocările bugetare insuficiente pentru demararea procedurilor și până la avize și alte elemente birocratice.

Ca să luăm ca exemplu doar câteva proiecte care se lungesc de ani de zile, este suficient să ne uităm în lista obiectivelor de investiții din bugetul aprobat pentru anul 2018 pentru proiectele majore gestionate de ministere. Am ales, pentru exemplificare, Ministerul Sănătății. În bugetul aprobat pentru acest an apar următoarele obiective de investiții similare:

Lucrări la Institul Oncologic Prof. Dr. I. Chiricuță din Cluj-Napoca

Ce observăm? Că studiul de fezabilitate a fost aprobat în decembrie 2014 și că investiția trebuia să înceapă în iulie 2016. Ce a făcut Institutul Oncologic din Cluj-Napoca? A organizat licitația, publicând un anunț în acest sens inclusiv în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Dar ce ne spune portalul oficial de achiziții publice? Că, în ciuda numeroaselor cereri de clarificare și a măsurilor de remediere aduse, licitația publicată pe 22 septembrie 2016 a fost atribuită aproape 6 luni mai târziu, pe 31 ianuarie 2017.

Lucrări la Institutul Regional de Oncologie Timișoara

Observăm că, în acest caz, studiul de fezabilitate a fost aprobat în 30 septembrie 2015 și că lucrările ar fi trebuit să înceapă tot în iulie 2016. Ce a făcut în acest caz Direcția de Sănătate Publică Timiș? A organizat licitația, publicând un anunț în acest sens pe 17 septembrie 2016. Rezultatul? Peste 15 luni este anulată pe motiv că a primit o singură ofertă și aceea neconformă.

Concluzie

Guvernele succesive din ultimii ani au tot insistat pe marginea necesității de a reforma sistemul de achiziții din România. În ciuda nenumăratelor schimbări, armonizări cu legislația europeană și declarații privind necesitatea unor achiziții publice mai eficiente, pare că și după ani de dezbateri pe subiect Guvernul va insista că acest domeniu trebuie modificat prin ordonanță de urgență. Ori, cel puțin din perspectiva anilor de dezbateri și intenții pe acest subiect, nu pare că urgența este justificată.

De asemenea, înainte de a trece la modificări structurale de legislație, credem că actuala coaliție PSD-ALDE ar trebui să se informeze, să urmărescă pașii realizați până la această dată în domeniu, astfel încât procesul de îmbunătățire să fie unul axat pe indicatorii urmăriți în anii precedenți, plus cazuistica reieșită și colectată de instituțiile cu atribuții, și nu modificat sistemul la nivel structural.

Cât privește faptul că în România ar fi „sport național” contestarea procedurilor de achiziție și că acesta ar fi un motiv pentru care nu s-au făcut investiții, acest mit nu se justifică. Desele modificării pe termenul de contestare au făcut ca în acest moment durata acestora să fie destul de redusă. Mai mult, este suficient să ne uităm la câteva exemple concrete de investiții planificate ce nici măcar nu au ajuns la stadiul de licitație, deci nu putem afirma că din cauza aceasta nu s-au realizat. Un studiu de caz simplu, din lista obiectivelor de investiții finanțate prin bugetul Ministerului Sănătății, ne arată că, totuși, atât licitațiile, cât și investițiile, se pot realiza în România, în ciuda contestațiilor.

Nu putem afirma cu certitudine că există o sumedenie de contestații la procedurile de licitație publică în România. Însă aceasta nu este nicio problemă nouă (care să justifice urgența în reglementare printr-o Ordonanță), nici unica sursă pentru nerealizarea investițiilor. Tocmai de aceea, a modifica încă o dată legislația în domeniu ar trebui să se întâmple cu un parcurs legislativ normal și care să permită dezbaterea publică așezată pe acest subiect.
18/04/2018
Cât costă o informație de interes public la Compania Municipală Imobiliară București
Context

Pe site-ul Primăriei Generale a Municipiului București a fost postată ordinea de zi pentru ședința Consiliului General din data de 28 martie 2018, conținând proiecte referitoare le preluarea unor servicii publice de către companiile înființate în acest sens în anul trecut. O primă variantă a documentului prevedea și costuri foarte ridicate pentru eliberarea documentelor în baza Legii 544/2001 de către Compania Municipală Imobiliară București S.A.:

Sursa: Facebook

Ce verificăm

Dacă costurile avansate pentru eliberarea documentelor solicitate în baza Legii 544/2001 sunt stabilite conform legii.

Verificare

Dreptul oricărui cetățean de a avea acces la orice informație de interes public este garantat de Constituția României, prin art. 31, iar cadrul legislativ care stabilește modul de exercitare al acestui drept fundamental este dat de Legea 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public.

Pentru a vedea care sunt prevederile referitoare la entitățile care se supun legii accesului la informații, respectiv cuantumul taxelor pentru eliberarea informațiilor solicitate de către cetățeni ne-am uitat la Legea 544 și normele sale de aplicare, precum și la legislația europeană aplicabilă.
1. Legea 544 stabilește care sunt informațiile de interes public, respectiv ce entități intră sub incidența acestei legi:
2. În ceea ce privește costurile aferente serviciilor de tipărire, atunci când informațiile au fost solicitate în acest format, HG 123/2002 privind adoptarea normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001 prevedea că:
3. HG 478/2016 aduce modificări și completări normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public și pune în acord normele metodologice cu directiva europeană:
  
  La articolul 18, după alineatul (3) se introduc două noi alineate, alineatele (4) şi (5), cu următorul cuprins:”(4) În aplicarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prin costul serviciului de copiere se înţelege costul direct al operaţiunii tehnice de copiere a informaţiei solicitate pe suport hârtie.(5) Costul serviciului de copiere va fi aprobat, respectiv actualizat prin actul administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice centrale sau locale şi nu poate depăşi 0,05% din salariul minim pe economie calculat per pagină.”
4. La nivelul legislației comunitare, DIRECTIVA 2013/37/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de modificare a Directivei 2003/98/CE privind reutilizarea informațiilor din sectorul public prevede că:
  
  În cazul în care organismele din sectorul public percep taxe pentru reutilizarea documentelor, taxele respective ar trebui, în principiu, să se limiteze la costurile marginale. Cu toate acestea, ar trebui să se țină seama de necesitatea de a nu împiedica funcționarea obișnuită a organismelor din sectorul public care sunt obligate să genereze venituri care să acopere o parte semnificativă a costurilor lor legate de îndeplinirea misiunii lor de serviciu public sau a costurilor aferente colectării, întocmirii, reproducerii și difuzării anumitor documente puse la dispoziție în vederea reutilizării. În astfel de cazuri, organismele din sectorul public ar trebui să fie în măsură să impună taxe superioare costurilor marginale. Respectivele taxe ar trebui să fie stabilite pe baza unor criterii obiective, transparente și verificabile, iar venitul total obținut prin punerea la dispoziție a documentelor și autorizarea reutilizării lor nu ar trebui să depășească costul colectării, întocmirii, reproducerii și difuzării, la care se adaugă un profit rezonabil. Cerința de a genera venituri pentru a acoperi o parte semnificativă a costurilor organismelor din sectorul public legate de îndeplinirea misiunii lor de serviciu public sau a costurilor aferente colectării, întocmirii, reproducerii și difuzării anumitor documente nu trebuie să fie prevăzută prin lege ci poate decurge, de exemplu, din practicile administrative în vigoare în statele membre. Statele membre ar trebui să revizuiască în mod regulat o astfel de cerință.
27/03/2018
Liviu Dragnea a vorbit despre o posibila lege a defăimării. Ce măsuri există în alte state împotriva defăimării
Invitat la o emisiune TV, Liviu Dragnea a vorbit despre o viitoare lege care să sancționeze defăimarea statului:

Am vorbit cu mai mulţi colegi şi am convenit să lucrăm la o lege, nu ştiu dacă e nevoie de o legislaţie, la o lege care să reglementeze sau să dea posibilitatea statului român să sancţioneze aceste lucruri, pentru că aceşti oameni – gen Monica Macovei şi alţi europarlamentari care mint despre propria ţară, care defăimează propria ţară – aduc foarte multe deservicii şi noi din cauza asta pierdem suveranitate, pierdem demnitate, pierdem respect şi nu câştigăm absolut nimic. Am spus că trebuie să facem o lege care să dea dreptul statului român să corecteze aceste lucruri. Nu ştiu acum cum, dar în alte ţări poate există aşa ceva. Nu poţi să stai indiferent şi inactiv.

Pornind de la afirmaţia liderului PSD, am vrut să vedem în ce alte state există măsuri legale împotriva defăimării propriei ţări şi cum sunt acestea percepute.

Un studiu al OSCE din martie 2017 asupra legilor defăimării şi insultei analizează comparativ legislaţia în domeniu din 57 de state. Studiul ia în considerare şi legile cu privire la defăimarea oficialilor, a şefilor de stat, a simboluilor statului sau a blasfemiei, însă noi ne vom concentra pe două subcapitole: defăimarea statului (I 4a) şi a instituţiilor statului (I 4c):

1. Legi penale ce interzic insulte aduse statului

Cel puţin 14 state OSCE au legi penale în acest sens:
- Austria
- Belarus
- Croaţia
- Germania
- Italia
- Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FRIM)
- Muntenegru
- Polonia
- Portugalia
- San Marino
- Serbia
- Slovenia
- Spania
- Turcia
Cu excepţia Italiei, Spaniei şi a FRIM, pedeapsa cu închisoarea este posibilă în toate cazurile. Aceste lucruri intră clar în contradicţie cu principiile Reprezentantului Libertăţii Media (OSCE RFoM) şi ale altor organizaţii internaţionale de drepturi ale omului. […] Majoritatea statelor cu acest tip de legi sunt localizate în Europa de Vest. Totuşi, nu ar trebui ignorat faptul că o sumă de state nu au astfel de legi (precum Kazahstan sau Azerbaidjan) sau le pun în aplicare arareori (precum Belarus) compensează cu reglementări complexe pentru protejarea şefului de stat care, în practică, poate fi strâns legat de conceptul de stat.”

Exemplele disponibile în documentul OSCE ilustrează ce anume se califică drept insulte aduse statului; acestea variază de la a insulta public sau a batjocori şi într-o manieră plină de ură statul (Austria sau Croaţia) până la `insultă împotriva naţiunii/ statului” (Turcia).

Se mai menţionează şi că există state în care acţiunile ce pot aduce pagube economiei sau ce afectează bonitatea statului intră sub incidența pedepsei penale, anume Monaco (unde art. 71 din Codul Penal vorbeşte despre atac asupra reputaţiei economice a statului) ori San Marino (prejudiciu adus renumelui republicii de către cetăţeni din străinătate, Codul Penal, art. 333).

Este adus în discuţie şi cazul României – deşi art. 30 (7) din Constituţie interzice defăimarea ţării, nu există o prevedere în acest sens în Codul Penal.

2. În ceea ce privește legile penale care interzic insultele aduse instituțiilor de stat

16 state OSCE incriminează în mod explicit defăimarea şi / sau insultele aduse instituțiilor de stat, arată acelaşi document; acestea sunt:
- Andorra
- Austria
- Belgia
- Cipru
- Germania
- Grecia
- Italia
- Liechtenstein
- Luxemburg
- Monaco
- Olanda
- Polonia
- Portugalia
- Spania
- Turcia
- Vatican.
Deşi există o varietate a prevederilor, ce diferă de la ţară la ţară, acestea se referă la guverne, parlamente, curţi (tribunale), forţele armate şi autorităţi publice în general.

Ne sunt prezentate următoarele exemple:
- prevederi care extind aplicarea legii penale generale cu privire la defăimare şi insultă asupra instituțiilor: în Austria, Codul Penal (art. 116) stipulează că legile penale în domeniul defăimării se aplică şi acțiunilor sau declarațiilor ce vizează parlamentele, forțele armate sau birouri guvernamentale.
- prevederi separate care interzic în mod specific insultele aduse instituțiilor statului în general: Codul Penal al Poloniei include o prevedere dedicată special insultării şi umilirii publice a unei autorităţi constituţionale (art. 226(3))
- prevederi similare cu legile penale care interzic insultele aduse autorităţilor publice în timpul exerciţiului demnităţii publice: Codul Penal al Belgiei permite judecarea unei insulte verbale adresate unui corp constituţional în timpul exercitării funcţiei sale oficiale (art. 277)
Raportul precizează şi că aceste prevederi sunt arareori evocate, cu excepţia Turciei.

Din prevederile naţionale prezentate anterior, putem observa că o posibilă condamnare pentru defăimare sau insultă adusă statului este nuanţată: se vorbeşte despre o manieră plină de ură; o lipsă a acestei nuanţări este sesizabilă în cazul Turciei.

Apelând la exemplul Codului Penal din Monaco (şi a prevederii sale despre atacarea reputaţiei economice a statului), ne putem imagina că o astfel de acuzaţie este dificil de probat – de unde şi rara evocare a prevederii de mai sus.

Poziții oficiale pe subiectul legilor defăimării

Cităm din două comunicări ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei:

Rezoluţia 1577 (2007)
6. Legile anti-defăimare au scopul legitim de a proteja reputaţia şi drepturile altora. Adunarea îndeamnă statele membre să apeleze la aceste legi cu o deosebită cumpătare, deoarece pot duce la încălcarea dreptului la liberă exprimare. Din această cauză, Adunarea insistă asupra existenţei unor garanţii procedurale care să permită oricui este acuzat de defăimare să îşi fundamenteze declaraţiile pentru a se putea apăra contra unei eventuale răspunderi penale.
8. Adunarea regretă faptul că, în mai multe state, urmărirea penală este folosită abuziv în ceea ce poate fi considerat o încercare din partea autorităţilor de a reduce la tăcere criticile venite din partea mass-media. Astfel de abuzuri – care duc la o adevărată auto-cenzură practicată în media şi care cauzează împuţinarea progresivă a dezbaterii democratice şi a circulării de informaţie în mod general- au fost raportate de către membri ai societăţii civile, cu precădere în Albania, Azerbaidjan şi Federaţia Rusă.

şi

Recomandarea 1897 (2010)
8. Cu referire la Rezoluţia 1577(2007), Adunarea reafirmă că legile cu privire la defăimare şi insultă nu trebuie utiliizate pentru a reduce la tăcere comentariile critice şi ironiile din spaţiul media. Reputaţia unei naţiuni, a armatei, a figurilor istorice sau a unei religii nu poate şi nu trebuie să fie protejată prin astfel de legi. Guvernele şi parlamentele trebuie să respingă clar şi public false invocări ale interesului naţional îndreptate împotriva jurnaliştilor.

Cristi Danileţ reaminteşte, pe blogul său, că, în anul 1996, Codul penal a fost modificat pentru a acoperi şi infracţiunile de defăimare a ţării:

Articolul 236^1 – Defăimarea țării sau a naţiunii : Manifestările publice săvârşite cu intenţia de a defăima ţara sau naţiunea română se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Prevederea a fost abrogată în 2006, când Parlamentul a adoptat Legea 278/2006, proiectul de lege având drept inițiator Guvernul, condus atunci de Călin Popescu Tăriceanu (guvern în care Monica Macovei era Ministrul Justiției); mai jos găsiţi paragraful corespunzător acestei prevederi din expunerea de motive:

Reţinem, aşadar, că ţara şi naţiunea sunt noţiuni abstracte, de unde şi riscul ca norma juridică să fie aplicată în cazul formulării unor aprecieri critice de natură politică, istorică ori sociologică, sau, mai mult, ca valorile menţionate să fie identificate cu persoane care, la un moment dat, exercită puterea politică sau ocupă funcţii de reprezentare a ţării.

Dorim să menţionăm şi câteva situaţii internaţionale recente în care au fost invocate legi ale defăimării:
1. În Turcia, după decenii cu câteva zeci de cazuri penale de insulte aduse preşedintelui pe ani (vezi grafic), această prevedere legală a început să fie invocată din ce în ce mai des. IPI arată că au existat în total 1502 cazuri în perioada 1986-2014, în timp ce numai în 2015 au fost deschise 1953 de cauze. Art. 299 din Codul Penal a fost invocat împotriva jurnaliştilor, politicienilor, atleţilor, studenţilor, mediului academic şi nu numai, raportează IPI. În acelaşi articol se arată că preşedintele turc Recep Tayyip Erdoğan „a reuşit să convingă chiar şi Curtea Constituţională că este dreptul său să fie protejat de critici – în decembrie 2016, Curtea, ignorând jurisprudenţa CEDO, a decis că art. 299 este constituţional, subliniind interesul legitim al statului de a întâmlina şi pedepsi orice atac asupra demnităţii statului în persoana preşedintelui „care este şeful statului şi reprezintă statul.” The Guardian prezintă cazul comediantului german Jan Böhmermann, în cazul căruia Guvernul turc a cerut începerea urmăririi penale din cauza unui poem satiric la adresa lui Erdoğan.
2. În Ungaria, actiunile autorităţilor sunt percepute ca pedepsirea implicării politice online a cetăţenilor: Mária Somogyi a criticat pe Facebook modul de utilizare a fondurilor în cadrul consiliului municipal Tata, acţiune legal încadrată drept violare a dreptului la personalitate a respecivului consiliu. Acelaşi drept a fot invocat atunci când András Vágvölgyi a susţinut pe reţele sociale că, în timpul serviciului militar obligatoriu, a fost în detenţie cu preşedintele János Áderduring, informaţie preluată de Index.hu (însă etichetată drept probabil neadevărată) – atât Vágvölgyi, cât şi Inndex.hu au fost găsiţi vinovaţi şi au fost supuşi la plata unei amende.
3. În Rusia, în luna mai 2015, un decret semnat de preşedintele rus Vladimir Putin, prin care a fost extinsă interdicţia de a pubica informaţii despre pierderile militare din perioada unui conflict a fost privit ca o prohibiţie asupra relatării acţiunilor armatei ruse din Ucraina şi Siria. Vadim Tyumentsev, blogger din Tomsk, a primit o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru că a criticat pe YouTube şi VKontakte implicarea Rusiei în confictul din Ucraina; pentru fapte asemănătoare, Darya Polyudova, care l-a criticat pe Putin, a fost condamnată la doi ani într-o colonie penală. În paralel, procurorii au acuzat jurnalişti şi nu numai de defăimare, extremism sau orice alte acuze ce limitează dreptul la libera exprimare – spre exemplu, jurnalistul şi bloggerul Serghei Reznik, care a scris articole despre presupuse fapte de corupţie şi abuzuri ale oficiallilor din Rostov-pe-Don, a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru insulte aduse autorităţilor.
Putem concluziona, aşadar, că, deşi astfel de legi există, ele au fost ţinta unor critici la nivel internaţional din cauza eventualelor abuzuri din partea autorităţilor statului pe care le pot legitima. Liviu Dragnea echivalează ceea ce el percepe a fi defăimarea statului cu pierderea suveranităţii, a demnităţii şi a respectului, noţiuni ce nu pot fi cuantificate – iar, după cum se poate vedea mai sus, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a declarat că reputaţia unei naţiuni nu ar trebui să fie protejată prin legi contra defăimării şi insultei.
15/03/2018
Cătălin Rădulescu despre procentul de femei din conducerea PSD

Vorbind despre procentul de femei din conducerea PSD în contextul alegerilor interne din partid, deputatul Cătălin Rădulescu a făcut următoarea afirmaţie:

Vor fi jumătate bărbaţi şi jumătate femei. Fiind opt regiuni, vor fi opt bărbaţi şi opt femei. Se măreşte numărul de femei. Ceea ce (…) eu nu am nimic, mie îmi plac femeile, le iubesc extraordinar, dar nu ştiu dacă e, aşa, o cutumă în partidul nostru, chiar aşa, dintr-o dată, de la 30% la 50%

Deputatul Rădulescu spune că nu știe să există vreo cutumă în sensul asigurării unei egalități de gen. Dar asta nu înseamnă că nu există.

PSD şi-a asumat oficial reprezentarea egală pe criteriul de gen la nivel intern, așa cum reiese din statutul partidului, la art. 10(6).

Partidul Social Democrat urmărește numai obiective politice, în conformitate cu Statutul PSD și Programul Politic al partidului, astfel:

(6) Recunoaște și susține rolul femeii în familie și în societate, egalitatea de șanse între femei și bărbați și promovează accesul la reprezentare proporțională a femeilor în toate funcțiile și structurile sale politice.

Nu știm la ce proporționalitate se referă art. 10 (6) din statutul PSD. Poate că proporția se calculează raportat la numărul total de membri ai partidului. Sau poate că e vorba de întreaga populație a României? Conform celor mai recente date INS cu privire la structura demografică a României (la 1 ianuarie 2017), din populaţia rezidentă totală de 19.644.350 persoane, 10.041.772 erau femei şi 9.602.578 bărbaţi, femeile reprezentând aşadar aproximativ 51% din populaţia rezidentă.

Astfel, este posibil ca decizia PSD ca jumătate dintre vicepreşedinţi să fie femei să fie fundamentată pe această proporție din populația României.

Este bine să menționăm aici și faptul că PSD are o organizație de femei activă, care, sub deviza „Mai multe femei în politică”, ne prezintă câteva cifre vizavi de reprezentarea politică a femeilor. Reținem următoarele:

III Promovarea femeilor in PSD
Egalitatea de sanse reprezinta o valoare fundamentala a democratiei sociale, PSD promoveaza acest principiu PSD, si-a inscris in strategia sa politica proiecte care sa determine prevenirea si combaterea discriminarii, promovarea egalitatii intre sexe, care au in vedere sanse egale in educatie si formare profesionala, acces la sanatate, la ocuparea unui loc de munca, obtinerea unei locuinte, dezvoltarea personalitatii, adaptarea profesionala, politici publice de sprijinirea familiei si copilului.
In Statutul partidului este inscrisa prevederea potrivit careia, promovarea femeilor in toate structurile de conducere din partid, precum si pentru prezenta ei pe liste, la toate categoriile de alegeri sa nu fie mai putin de 30% fata de barbati. In perioadele in care PSD s-a aflat la guvernare, a fost adoptata legislatia privind egalitatea sanselor s-a infiintat Agentia Nationala pentru Egalitate de Sanse, ca institutie importanta privind infaptuirea politicilor de gen, care din pacate a fost desfiintata in guvernarea PDL in 2009, si reinfiintata in guvernarea PSD in anul 2013. Au fost infiintate la nivelul celor 2 Camere ale Parlamentului, Comisii pentru egalitate de sanse intre femei si barbati.

Afirmaţia lui Cătălin Rădulescu face referire la o posibilă cutumă pe care deputatul o contestă. Însă Statutul PSD e mai mult decât o cutumă și include o prevedere legată de promovarea accesului la reprezentare proporţională a femeilor în toate funcţiile sale de conducere

08/03/2018
Dragnea despre industria cinematografică și diversitatea geografică a vecinilor României
Context

Marți, 20 februarie, liderul PSD Liviu Dragnea anunță că a avut o întâlnire cu vicepreședintele Universal Studios, întâlnire din care reținem următoarea declarație:

„Am spus că din partea noastră este o deschidere totală pentru asta. Știu că au fost și prin țările vecine. Nu vreau să nominalizez, dar față de o țară vecină noi avem și munți, avem și mare, avem și foarte multe locuri unde se pot amenaja studiouri. Există la ora asta infrastructură, există și case de producție profesioniste în România. L-am asigurat că voi avea o discuție cu primul-ministru și cu ministrul Culturii, un om în care am foarte mare încredere, urmând ca în vreo 2-3 săptămâni să vină o echipă din partea dumnealor, ca să aibă discuții aplicate cu Executivul și nu numai.

Ce verificăm?
1. Câte dintre țările care au graniță cu România au atât munți, cât și ieșire la mare.
2. Infrastructura producției de film din România, în comparație cu vecinii României (care au munți, dar și ieșire la mare)
Verificare

Diversitatea geografică a vecinilor României

Vom folosi datele de pe CIA World Factbook pentru a constata gradul de diversitate a formelor de relief.

Mare:
România se învecinează cu Ungaria (vest), Ucraina (nord și est), Moldova (est), Bulgaria (sud) și Serbia (sud vest). Din aceste 5 țări, doar 2 au ieșire la Marea Neagră: Bulgaria (354 km de litoral) și Ucraina (2782 km, incluzând aici și Marea Azov). România are 225 km de litoral

Munți:
Din aceste două țări care au acces la mare, ambele au și forme de relief montane. Cel mai înalt vârf din Ucraina este Hoverla, care atinge 2061 metri, iar cel mai înalt vârf din Bulgaria este Musula, cu ai săi 2925 metri. CIA World Factbook spune despre Bulgaria că este o țară predominant muntoasă, cu regiuni joase în nord și sud-est, iar despre Ucraina că este predominantă acoperită de stepă (câmpuri rodnice) și platouri, cu munți doar în vest (Carpații) sau în sudul extrem (Peninsula Crimeea).

Infrastructura de producție de film din România, Ucraina și Bulgaria.

Înainte să facem o comparație între cele trei țări, trebuie să ținem cont de proporțiile lor (populație și suprafață):
1. Bulgaria: 7,1 milioane locuitori / 111.879 km2
2. România: 21,5 milioane locuitori / 238,391 km2
3. Ucraina: 44 milioane locuitori / 603,550 km2
Pentru a măsura infrastructura de producție, începem prin a ne uita la dimensiunea business-ului din domeniul film și televiziune. Ultimele cifre oferite de Eurostat vizavi de cifra de afaceri a companiilor care se ocupă de filme sau televiziune sunt pe anul 2013 (Ucraina lipsește din comparație, nefiind membră UE): Companiile bulgărești totalizează 174.8 milioane de euro, pe când cele Românești 300 milioane euro. Drept comparație a proporției, listăm și cifra pentru Ungaria: 1145 milioane de euro.

Pentru a avea o măsura a trecutului, verificăm rapid câte filme au fost turnate în cele trei țări.
Site-ul Internet Movie Database (IMDB.com) ne permite să facem acest lucru, grație opțiunii sale de căutare avansată.
1. Bulgaria: 1016 de rezultate pe IMDB.com
2. România: 3389 rezultate pe IMDB.com
3. Ucraina: 1086 de rezultate pe IMDB.com
Un studiu PWC din 2016 notează că ar putea fi o legătură între statele est-europene care au avut creștere în industria cinematografică și subvențiile și facilitățile fiscale acordate industriei de către guvernele acestor țări (Croația, Polonia, Cehia, Ungaria (a se vedea screenshot-ul de mai jos).

Site-ul britanic KFTV.com listează următoarele cifre vizavi de numărul companiilor de producție din cele trei țări:
1. Bulgaria – 105
2. România: 79
3. Ucraina: 67
Un studiu făcut de Consiliul Europei arată că România este în fața Ungariei și Bulgaria raportat la volumul de filme produse.

Concluzia vizavi de dimensiunea industriei cinematografice o trageți voi, că e mai complicată. Dar ce e sigur e că avem vecini care au și munte și mare, domnule Liviu Dragnea.
21/02/2018
Dragnea despre industria cinematografică și diversitatea geografică a vecinilor României
Context

Marți, 20 februarie, liderul PSD Liviu Dragnea anunță că a avut o întâlnire cu vicepreședintele Universal Studios, întâlnire din care reținem următoarea declarație:

„Am spus că din partea noastră este o deschidere totală pentru asta. Știu că au fost și prin țările vecine. Nu vreau să nominalizez, dar față de o țară vecină noi avem și munți, avem și mare, avem și foarte multe locuri unde se pot amenaja studiouri. Există la ora asta infrastructură, există și case de producție profesioniste în România. L-am asigurat că voi avea o discuție cu primul-ministru și cu ministrul Culturii, un om în care am foarte mare încredere, urmând ca în vreo 2-3 săptămâni să vină o echipă din partea dumnealor, ca să aibă discuții aplicate cu Executivul și nu numai.

Ce verificăm?
1. Câte dintre țările care au graniță cu România au atât munți, cât și ieșire la mare.
2. Infrastructura producției de film din România, în comparație cu vecinii României (care au munți, dar și ieșire la mare)
Verificare

Diversitatea geografică a vecinilor României

Vom folosi datele de pe CIA World Factbook pentru a constata gradul de diversitate a formelor de relief.

Mare:
România se învecinează cu Ungaria (vest), Ucraina (nord și est), Moldova (est), Bulgaria (sud) și Serbia (sud vest). Din aceste 5 țări, doar 2 au ieșire la Marea Neagră: Bulgaria (354 km de litoral) și Ucraina (2782 km, incluzând aici și Marea Azov). România are 225 km de litoral

Munți:
Din aceste două țări care au acces la mare, ambele au și forme de relief montane. Cel mai înalt vârf din Ucraina este Hoverla, care atinge 2061 metri, iar cel mai înalt vârf din Bulgaria este Musula, cu ai săi 2925 metri. CIA World Factbook spune despre Bulgaria că este o țară predominant muntoasă, cu regiuni joase în nord și sud-est, iar despre Ucraina că este predominantă acoperită de stepă (câmpuri rodnice) și platouri, cu munți doar în vest (Carpații) sau în sudul extrem (Peninsula Crimeea).

Infrastructura de producție de film din România, Ucraina și Bulgaria.

Înainte să facem o comparație între cele trei țări, trebuie să ținem cont de proporțiile lor (populație și suprafață):
1. Bulgaria: 7,1 milioane locuitori / 111.879 km2
2. România: 21,5 milioane locuitori / 238,391 km2
3. Ucraina: 44 milioane locuitori / 603,550 km2
Pentru a măsura infrastructura de producție, începem prin a ne uita la dimensiunea business-ului din domeniul film și televiziune. Ultimele cifre oferite de Eurostat vizavi de cifra de afaceri a companiilor care se ocupă de filme sau televiziune sunt pe anul 2013 (Ucraina lipsește din comparație, nefiind membră UE): Companiile bulgărești totalizează 174.8 milioane de euro, pe când cele Românești 300 milioane euro. Drept comparație a proporției, listăm și cifra pentru Ungaria: 1145 milioane de euro.

Pentru a avea o măsura a trecutului, verificăm rapid câte filme au fost turnate în cele trei țări.
Site-ul Internet Movie Database (IMDB.com) ne permite să facem acest lucru, grație opțiunii sale de căutare avansată.
1. Bulgaria: 1016 de rezultate pe IMDB.com
2. România: 3389 rezultate pe IMDB.com
3. Ucraina: 1086 de rezultate pe IMDB.com
Un studiu PWC din 2016 notează că ar putea fi o legătură între statele est-europene care au avut creștere în industria cinematografică și subvențiile și facilitățile fiscale acordate industriei de către guvernele acestor țări (Croația, Polonia, Cehia, Ungaria (a se vedea screenshot-ul de mai jos).

Site-ul britanic KFTV.com listează următoarele cifre vizavi de numărul companiilor de producție din cele trei țări:
1. Bulgaria – 105
2. România: 79
3. Ucraina: 67
Un studiu făcut de Consiliul Europei arată că România este în fața Ungariei și Bulgaria raportat la volumul de filme produse.

Concluzia vizavi de dimensiunea industriei cinematografice o trageți voi, că e mai complicată. Dar ce e sigur e că avem vecini care au și munte și mare, domnule Liviu Dragnea.
21/02/2018
Guvernul Dăncilă

Deschide infograficul în variantă mai mare.

Distribuția pe județe / provincii istorice / partide a celor 27 de miniștri

Link către infografic

Am pus laolaltă CV-urile miniștrilor din cabinetul Dăncilă. Puteți afla ce studii au urmat cei 27, dar și ce activitate profesională și politică au avut până acum. Găsiți detalii și multe link-uri (către paginile lor de Facebook sau declarații de avere) în acest articol de pe Republica.ro

01/02/2018
Publicitate pe site-ul Factual?

Ne bucurăm ca de aer de fiecare donație pe care o primim pe PayPal sau direct în contul nostru bancar. Vă mulțumim nespus vouă, tuturor celor care faceți Factual să existe: echipa de experți care contribuie voluntar cu materie cenușie, dar și comunității de donatori și cititori care contribuie cu $, like-uri, share-uri și comentarii constructive.

Vrem să ne diversificăm sursele de venit pentru (aproape) singurul proiect de fact-checking politic din România. Adevărul e că-i greu să susținem un proiect de anvergura Factual doar din muncă voluntară. Ne întrebam cum vi s-ar părea ideea introducerii de publicitate tip display advertising sau proiecte speciale pe site-ul Factual.ro (posibil cu unele inserții și prin postările de Facebook). Desigur că nu vom face publicitate intruzivă și aleatorie, adică nu vom lua orice produs/client care ne abordează, ci doar pe aceia despre care credem că se leagă conceptual de misiunea și viziunea noastră. Așadar, cum vi se pare ideea?

Completați sondajul

10/10/2017

Analiză privind plafonarea indemnizațiilor pentru mame

De
când discuția despre plafonarea indemnizațiilor pentru mame a
apărut în spațiul public, ne-am străduit să analizăm
factual argumentele folosite de ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu,
pentru a-și susține pozițiile pe acest subiect.

Nici măcar cu
ajutorul experților noștri sau al literaturii de specialitate nu am
putut ajunge la un verdict clar. Subiectul este unul extrem de complex, iar
modalitatea de calculare a acestei indemnizații este diferită de la țară
la țară, astfel că verdicte precum cel dat de ministrul muncii,
care a afirmat că am avea „cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”
pentru această indemnizație, sunt aproape imposibil de argumentat.

Pe „barometrul
adevărului” din metodologia Factual, afirmația de mai sus este una
imposibil de verificat. Totuși, chiar dacă nu putem oferi un verdict
clar, am încercat să înțelegem mai multe și credem că
cercetarea de mai jos aduce un pic mai multă lumină pe acest subiect.

Context

Discutând pe marginea modificării şi
completării cadrului legislativ privind concediul şi
indemnizația lunara pentru creșterea copiilor, Lia Olguţa
Vasilescu, ministrul muncii, a făcut o serie de afirmaţii:

Nimeni din România
nu contribuie vreodată pentru indemnizația de creștere a
copilului. Este o forma a statului de a ajuta familiile ca să-şi
crească acești copii în perioada în care nu lucrează. Deci, nu
avem ce sa vorbim aici de principiul contributivităţii, iar plafonul
este maxim din Uniunea Europeana. Puteam să-l facem şi mai jos.
Puteam să facem ca în ţări foarte dezvoltate din UE, să nu
mai dăm deloc sau să dăm 100 de euro. Dar n-am făcut-o. Am
plafonat la 1.800 de euro. Din punctul nostru de vedere, este îndestulător
pentru România, atât timp cât această sumă se dă şi în
Germania şi este maximum din UE. Nicăieri în lume nu există
posibilitatea ca să te întinzi cu această sumă în funcție
de venituri.

Pornind de la declaraţia Liei Olguţa
Vasilescu, vom analiza punctual:

● Cine contribuie la indemnizaţia de creştere a copilului în
România;

● Poate statul român să nu mai dea deloc sau să dea 100 de
euro ca indemnizaţie?

● Care este situaţia la nivelul Uniunii Europene.

Pentru a înţelege mai bine care este
diferenţa dintre cele două tipuri de indemnizaţii (plus
concediile aferente), vom apela la cadrul legislativ. Vom prezenta articole
relevante, care surprind aspectele de bază, şi nu vom insista asupra
unor cazuri speciale (precum drepturile de care poate beneficia o persoană
în urma unei sarcini cu gemeni, de exemplu). În cazul indemnizaţiei de
creştere a copilului, vom vedea cum arată textul legii înainte
şi după modificările făcute în acest an:

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului:

OUG 158/2005 (actualizată)
privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate

Capitolul I, art. 2, alin. 1: Concediile medicale şi
indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul
asiguraţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de
urgenţă, sunt:c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru
maternitate;

art. 3: Dreptul la concediile
şi indemnizaţiile prevăzute la art. 2 alin. 1 este
condiţionat de plata contribuţiei de asigurări sociale de
sănătate destinată suportării acestor
indemnizaţii, denumită în continuare contribuţie pentru
concedii şi indemnizaţii.

art. 4, alin. 2: Cota de
contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată
exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1), este prevăzută la art. 296^18 alin. (3)
lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare. Pentru persoanele
prevăzute la art. 1 alin. (2), cota de contribuţie pentru
concedii şi indemnizaţii, destinată exclusiv
finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor prevăzute de
prezenta ordonanţă de urgenţă, este de 0,85% şi se
aplică asupra veniturilor supuse impozitului pe venit, pentru
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a), c) şi d), asupra
veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de
persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. e) sau asupra veniturilor
declarate la casele de asigurări de sănătate de persoanele
prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. f) şi se achită la bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

art. 7: Stagiul minim de cotizare pentru acordarea
drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o
lună realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care
se acordă concediul medical.

art. 10: alin. 1: Baza de calcul a
indemnizaţiilor prevăzute la art. 2 se determină ca medie a
veniturilor lunare din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se
constituie stagiul de cotizare, până la limita a 12 salarii minime brute
pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează
contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

Capitolul IV, art. 23, alin. 1: Asiguratele au dreptul la
concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de
126 de zile calendaristice, perioadă în care beneficiază de
indemnizaţie de maternitate.

art. 24: alin. 1:
Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile
înainte de naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă
de 63 de zile după naştere; alin. 2: Concediile pentru sarcină
şi lăuzie se pot compensa între ele, în funcţie de
recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în
aşa fel încât durata minimă obligatorie a concediului de
lăuzie să fie de 42 de zile calendaristice.

art. 25, alin. 1: Cuantumul brut lunar al
indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul
stabilită conform art. 10; alin. 2: Indemnizaţia de maternitate
se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate.

Legea 66/2016 (actualizată)
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia
lunară pentru creşterea copiilor

art.1, alin.1: Persoanele
care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au
realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din salarii şi
asimilate salariilor, venituri din activităţi independente,
venituri din activităţi agricole, silvicultură şi
piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în
continuare venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu
pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani,
respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o
indemnizaţie lunară.

alin. 3: Indemnizaţia lunară
prevăzută la alin. (1) se stabileşte în cuantum de 85% din
media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani
anteriori datei naşterii copilului şi nu poate fi mai mică de
85% din cuantumul salariului minim brut pe ţară garantat în
plată.

OUG 111/2010 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea
copiilor

art. 23, alin. 1: Fondurile
necesare plăţii drepturilor prevăzute de prezenta
ordonanţă de urgenţă, cheltuielile administrative, precum
şi cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de
stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale.

art. 2:Calculul şi plata drepturilor
prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, inclusiv
a contribuţiei individuale de asigurări sociale de sănătate,
se fac de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii
Sociale, prin agenţiile teritoriale.

_____________________________________

OUG 55/2017 pentru modificarea
și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
111/2010 privind concediul și indemnizația
lunară pentru creșterea copiilor

art. 1, alin. 1: Indemnizația lunară
prevăzută la alin. (1) se stabilește în cuantum de 85% din
media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani
anteriori datei nașterii copilului și nu poate fi mai mică
de 85% din cuantumul salariului minim brut pe țară garantat în
plată și nici mai mare de 8.500 lei.

Contribuie cineva?

Din Legea 66/2016 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor
(despre care am vorbit şi mai sus) reţinem următoarele
prevederi:

Art. 2, alin. 1: Persoanele care, în
ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel
puţin 12 luni venituri din salarii şi asimilate salariilor,
venituri din activităţi independente, venituri din
activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,
supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare
venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani,
în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie
lunară.

Astfel:

● este prevăzut un stagiu minim de
cotizare de 12 luni. Stagiul de cotizare presupune ca persoana care
solicită concediul și indemnizația a realizat în această
perioadă venituri profesionale şi a contribuit, prin intermediul
contribuțiilor sociale şi/sau a impozitului pe venit, la bugetul
consolidat;

● indemnizația de creștere a copilului
reprezintă în acest context o redistribuire a taxelor și
impozitelor colectate de către stat, asemenea altor sume acordate ca
urmare a implementării politicilor sociale ale statului;

● obținerea indemnizației creștere a copilului este
condiționată de un stagiu de cotizare. Spre deosebire de ajutoarele
sociale „clasice”, atât concediul de creștere a copilului, cât și
ajutoarele acordate persoanelor cu handicap nu se asigură din Bugetul
Asigurărilor Sociale, ci din Bugetul de stat, prin bugetul Ministerului
Muncii şi Justiţiei Sociale.

Dar poate statul român să nu mai dea
nimic?

Există convenţii internaţionale
care reglementează aspecte din domeniul social. Spre exemplu, la nivelul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM ), avem în vedere în
principal Convenția 183 privind protecția
maternității (însoțită de Recomandarea 191 – care susține
prelungirea concediului de maternitate până la 18 săptămâni,
faţă de 14 săptămâni, cât prevede convenția) și Conventia 156 privind lucrătorii cu
obligații familiale (însoțită de Recomandarea 165 privind promovarea
concediului parental ca formă de susținere a echilibrului dintre
viaţa profesională și cea de familie). România nu a ratificat
până în prezent decât Convenția 183.

Convenția 183 impune ţărilor
semnatare acordarea unui concediu de maternitate plătit de minimum 14
săptămâni, care să acopere sarcina, naşterea şi
lăuzia. Separat de acordarea unei indemnizații, mamele și copiii
trebuie să primească gratuit îngrijirile medicale necesare. OIM precizează că beneficiile financiare (n.n.
indemnizația de maternitate) sunt o parte esențială a
protecției maternității. Aceste beneficii trebuie să fie la
un nivel care să asigure mamei şi copilului starea de confort şi
de sănătate necesare şi un standard de viaţă potrivit.
În cazul în care beneficiile financiare sunt legate de venituri, atunci nivelul
acestora trebuie să fie de minimum 2/3 din venituri. Accesul la
beneficiile financiare și îngrijirile medicale nu trebuie să fie
condiționat de vreun stagiu de cotizare.

Convenția 183 este implementată în
România prin OUG 158/2005 privind concediile şi
indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate. OUG
158/2005 prevede un stagiu minim de cotizare pentru acordarea drepturilor
prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o lună
realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă
concediul medical (art. 7), încălcând în acest fel prevederile
Convenției 183. Din acest motiv, OIM a solicitat României să explice
dacă femeilor care nu au acest stagiu le este totuși garantat accesul
la concediul de maternitate și care este indemnizația care se
acordă în acest caz.

De asemenea, OIM a solicitat României explicații
asupra modalității de rezolvare a situațiilor în care
indemnizația de maternitate, ca procent din venitul realizat, este sub
salariul minim garantat, prin prisma obligației de a asigura un venit
decent pe parcursul concediului de maternitate.

(Se poate deduce, din cele prezentate până
în acest punct, că statul român nu ar putea să nu mai dea deloc
sau să dea 100 de euro, ambele cazuri contrazicând obligația de a
asigura un venit decent mamei.)

Deși România nu a ratificat Convenția
156, a reglementat regimul concediului pentru îngrijirea copilului prin OUG 148/2005, care a transpus în
legislația națională Directiva 2010/18/UE de punere în aplicare a
Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului.

Directiva 2010/18/UE prevede obligația
ţărilor membre de a acorda, la cerere, concediul pentru
creșterea copilului ambilor părinţi, pe durata stabilită
prin legislația națională, dar nu mai puțin de patru luni.
Pentru ca Directiva sa-și atingă scopul, opțiunea de a beneficia
de concediu pentru creșterea copilului trebuie să fie o opţiune
reală. Aceasta implică, printre altele, asigurarea unui venit de
înlocuire (indemnizație) pentru perioada în care părintele aflat în
concediu nu realizează venituri din muncă, dar și o
importanță în asigurarea continuității drepturilor la
prestații de securitate socială în cadrul diferitelor regimuri, în
special asistența medicală (Clauza 5).

În consecinţă, opţiunea de a nu
le da nimic părinţilor duce la o încălcare a
obligațiilor minimale pentru concediul de creștere a copilului din Directiva 2010/18/UE, care, deși specifică rolul statelor membre în a determina
aceste lucruri, prevede niște standarde minimale: „Toate problemele
referitoare la venituri legate de prezentul acord trebuie să fie examinate
și determinate de către statele membre și/sau partenerii sociali
în conformitate cu legislația națională și/sau
convențiile colective și practicile naționale, ținând
cont de rolul venitului – printre alți factori – în ceea ce
privește luarea concediului pentru creșterea copilului.”

De asemenea, nu pot fi ignorate similitudinile
dintre concediul de maternitate și cel de creștere a copilului prin
prisma nevoilor financiare ale familiei. Din acest punct de vedere, este un
non-sens să susţii că, dacă pentru concediul de maternitate
p&##259;rintele are nevoie de un venit de înlocuire care să-i asigure lui
şi copilului un trai decent (recunoaștere făcută prin
ratificarea unei convenții internaționale), această nevoie
dispare brusc în perioada imediat următoare terminării concediului de
maternitate – mai exact pe perioada de creștere a copilului de până
la doi ani. Sau că nevoile financiare sunt atât de diferite încât
justifică diferențe substanțiale între cele două tipuri de
indemnizații – cea de maternitate și cea de creștere a
copilului.

Pentru a vedea care este situaţia la nivelul
Uniunii Europene, am consultat cel mai recent raport al secţiei dedicate
a Universităţii din Viena. Am selectat cinci state, printre care
Germania şi România; pentru mai multe detalii, vă invităm
să consultaţi documentul.

GERMANIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

● 14 săptămâni (6 înainte de naştere; 8 după
naştere, obligatorii);

● 100% din venituri, fără plafon.

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului:

●
până la 36 de luni după naşterea
copilului pentru fiecare părinte, dintre care 24 de luni până când
copilul împlineşte opt ani; este considerat drept individual şi
este netransferabil;

●
există două variante: una de bază
(Basiselterngeld) şi una plus (ElterngeldPlus);

●
Basiselterngeld: 12
luni după naştere (poate fi suplimentată cu încă
două luni, dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin
două luni de concediu); reprezintă 65% din veniturile nete din
ultimul an – cel puţin 300 Euro şi cel mult 1800 Euro;

●
ElterngeldPlus: 24 de
luni după naştere (poate fi suplimentată cu patru luni,
dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin patru luni de
concediu); implică a lucra un număr redus de ore în această
perioadă; 65% din veniturile nete ale ultimului an, dar fără a
depăşi 50% din procentele care ar reveni părintelui în
varianta de bază, adică între 150 și 900 euro;

●
un părinte care nu se încadrează în
aceste variante pe criteriul contributivităţii are dreptul la
indemnizaţia minimă de 300 Euro pe lună (dacă nu este
şomer pe termen lung).

ITALIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

● 20 de săptămâni, dintre care cel puţin patru înainte
de naştere;

● 80% din venituri, fără plafon (100% pentru bugetari);

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului:

●
6 luni pentru fiecare părinte;
netransferabil între părinţi; părinţii îşi pot lua
concediu până când copilul împlineşte 12 ani;

●
30% din venituri în cazul în care copilul are sub
şase ani (concediu neplătit dacă acesta are între 6 şi 12
ani)

●
de la finalul concediului de maternitate
până la 11 luni după naştere, mamele pot opta pentru a înlocui
indemnizaţia de creştere a copilului cu vouchere cu valoare
fixă de 600 Euro pe lună; aceasta este o măsură
experimentală, valabilă până în 2018;

●
tatăl are dreptul la concediu şi
indemnizaţie de creştere a copilului, dacă mama nu are: în
acest caz, beneficiază de orar redus de muncă şi de salariu
întreg dacă mama este casnică sau self-empoyed, pentru 12
luni după naşterea copilului.

POLONIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

● 20 de săptămâni (pentru un singur copil născut) – cel
mult şase înainte de naştere; sunt obligatorii 14
săptămâni după naştere;

● dacă o persoană nu poate beneficia de indemnizaţie de
maternitate (nefiind angajată), primeşte o indemnizaţie
parentală de 325 Euro pe lună pentru 14 săptămâni;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului:

●
32 de săptămâni, care pot fi folosite
până când copilul împlineşte şase ani;

● valoarea indemnizaţiei se calculează pentru ambele cazuri
(maternitate şi creşterea copilului): mama poate opta pentru 80%
din media veniturilor din ultimele 12 luni pentru toată perioada SAU
pentru 100% din aceasta în timpul concediului de maternitate şi pe
durata primelor şase săptămâni din concediul de creştere
a copilului şi pentru 60% în restul concediului de creştere a
copilului;

ROMÂNIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

● 18 săptămâni, dintre care şase sunt obligatorii
după naştere;

● 85% din media câştigurilor brute lunare din ultimele şase
luni;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului:

●
până la 24 de luni;

●
85% din media veniturilor nete realizate în
ultimele 12 luni din ultimii doi ani anteriori datei naşterii copilului,
dar nu mai puţin de 85% din salariul minim brut; plafonat la cel mult
8500 lei (aprox. 1850 Euro).

SUEDIA

Concediul de maternitate şi
indemnizaţia de maternitate:

● două săptămâni – obligatoriu, înainte sau după
naştere;

● dacă femeia are o slujbă dificilă, are dreptul la
până la 50 de zile de concediu în ultimele 60 de zile de sarcină
şi la o indemnizaţie de 77,6% din venituri în această
perioadă;

● dacă slujba poate reprezenta un pericol pentru făt şi
angajatorul nu poate oferi alternative sigure, viitoarea mamă are
dreptul la concediu pe o perioadă nelimitată înainte de
naştere, cu o indemnizaţie de 77,6% din venituri;

Concediul de
creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a
copilului:

●
fiecare părinte are dreptul la concediu de
creştere a copilului până când copilul împlineşte 18 luni;
acesta este de 240 de zile pentru fiecare părinte şi este
transferabil;

●
părintele este eligibil să
primească o indemnizaţie calculată procentual din salariu
dacă are un venit de peste 25,6 Euro pe zi, timp de 240 de zile înainte
de naşterea copilului

●
dacă este eligibil, părintele
beneficiază de o indemnizaţie de 77,6% din venituri timp de 195 de
zile (plafon: 45.852 Euro pe an) şi de o indemnizaţie fixă de
18 Euro pe zi, timp de 45 de zile;

●
dacă nu este eligibil, părintele
beneficiază de o indemnizaţie de 25,6 Euro pe zi, timp de 480 de
zile.

Putem observa aşadar că, fie și
doar la o primă vedere, o comparaţie echitabilă între state,
pornind de la perioadele de concediu şi indemnizaţiile respective,
este dificil de construit; datele de mai sus nu oferă informaţii cu
adevărat relevante în domeniu, dacă nu sunt însoţite de
statistici suplimentare. Lucrurile s-ar clarifica prin introducerea altor
indicatori socio-economici, care ar da profunzime analizei, precum
infrastructura de educaţie, accesibilitatea, alte beneficii acordate de
stat etc. Din acest punct de vedere, comparația făcută de
ministrul muncii este cel puțin forțată.

Concluzii

În încercarea de a justifica plafonarea
indemnizației de creștere a copilului, Lia Olguța Vasilescu face
o serie de afirmații parțial false. Potrivit legislației
europene, România nu are opțiunea de a nu da nimic și nici plafonul
pus de actuala legislație nu este cel mai mare din UE (nici ca durată
a concediului, nici ca procent din venituri), însă este într-adevăr
printre cele mai mari ca procent. Cu toate acestea, comparația între
diferitele forme de susținere a familiei și copilului este una
forțată și greu de utilizat ca argument (dar și de
verificat factual până la capăt) – Lia Olguța Vasilescu face
astfel niște afirmații care simplifică mult prea mult un subiect
extrem de complex ce nu poate fi rezolvat doar prin afirmații de tipul
”avem cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”.

Mulțumim pentru contribuții Lilianei
Bolan și Oanei Țoiu.

26/09/2017

Factual, despre legea salarizării în sistemul public
În campania electorală de la finele anului trecut, social-democrații promiteau creșteri salariale amețitoare. Numai că unele etape de creștere a salariilor, așa cum sunt ele prezentate în programul de guvernare care i-a adus PSD-ului victoria categorică din alegerile din decembrie 2016, nu pot fi implementate dintr-o cauză obiectivă: ar fi contra legii, așa cum e.

Pe de altă parte, acum, aflați în fața acestei realități, liderii (miniștrii) social-democrați plusează pe partea de promisiuni, dând de înțeles că urmează, anul viitor, o creștere încă mult mai mare decât ce-și propuseseră initial – echivalentul unei utopii economice în situația actuală.

Detaliem.

1. Promisiuni vs. lege

În ceea ce privește salarizarea personalului din sectorul public, Programul de Guvernare prevede patru măsuri majore, pentru care vom verifica gradul de realizare.
Primele două promisiuni sunt unele generale, iar celelalte două vizează categorii pentru care sunt planificate măsuri pentru 2017.

*Promisiunea 1: Adoptarea legii unice a salarizării personalului plătit din fonduri publice. (Durata: 4 ani; Beneficiari: 1,2 milioane salariați)

Promisiunea 2: Creșterea medie a salariului pentru bugetari cu 56% până în anul 2020. (20% în 2017, 20% în 2018 și 8% în 2019). *

În programul de guvernare, la pagina 8¹, se detaliază că în cadrul dezbaterii legii unice a salarizării, ”Guvernul va propune creșterea bugetului alocat plății salariaților din sistemul public cu 32 mld lei (56%), dar și stabilirea unei grile de salarizare, care să fie apropiată de modelul din țări precum Franța, Germania, Danemarca sau Marea Britanie. Creșterea salariului mediu pentru cei din sectorul public va fi de 20% până la 1 iulie 2017, alți 20% începând cu 1 iulie 2018 și 8% începând cu 1 iulie 2019. Vom ajunge astfel de la o alocare de 7,8% din PIB astăzi, pentru cheltuielile de personal din sistemul public, la 9,5% din PIB în 2019.”

IMPORTANT: Trebuie remarcat că promisiunea de mărire a salariilor este una medie (deci nu neapărat egală pentru toate categoriile de bugetari), dar și că aceasta este etapizată până în 2020.

Promisiunea 3: În trimestrul I din 2017 vor crește cu 15% salariile din educație și sănătate, cu 20% salariile din administrația publică locală și cu 50% salariile pentru actori.

Promisiunea 4: În trimestrul III din 2017 salariile din educație și cercetare vor crește cu 20%, iar salariile actorilor cu 50%.

Singura promisiune respectată până acum este cea privind creșterile salariale din primul trimestru din 2017, pe care noi am notat-o cu nr. 3. Salariile din educație și sănătate au fost crescute cu 15% prin Legea 250/2016, salariile din administrația publică locală au fost crescute cu 20% și cele din instituțiile de spectacole cu 50% prin OUG 2/2017.

Cel mai probabil, promisiunea privind creșterea salariilor din trimestrul III nu va mai fi respectată. Din două motive.

Primul este voința.
Au intenționat oare cu adevărat guvernanții să facă această a doua majorare?

Dacă este să ne uităm pe bugetul propus de guvernul Grindeanu și aprobat de Parlamentul României și pe Strategia fiscal-bugetară pentru perioada 2017-2019² care îl acompaniază, observăm că, încă de la început, pentru cheltuielile de personal s-a propus o creștere de doar 12% în 2017 față de 2016, sub procentul de 20% promis.

Suma alocată în plus pentru 2017, respectiv 6.8 miliarde lei față de 2016 acoperă, potrivit datelor preluate de Consiliul Fiscal din evaluările de impact ale Ministerului Finanțelor Publice acoperă însă aproximativ doar măririle planificate pentru trimestrul I din 2017 (pagina 15 din Opinia Consiliului fiscal cu privire la Legea bugetului de stat, Legea bugetului de asigurări sociale de stat pentru anul 2017 și la Strategia Fiscal – Bugetară 2017-2019³):

Al doilea impediment pentru realizarea majorării de la 1 iulie este legea. Legal, aceasta nu este posibilă. Sau, mai exact, nu fără încălcarea Legii 69/2010 privind responsabilitatea fiscal-bugetară. Sau poate printr-o derogare de la aceasta. De ce?

Potrivit articolului 23 (2) din Legea 69/2010⁴, ”Într-un an bugetar nu pot fi aprobate mai mult de două rectificări bugetare şi acestea nu pot fi promovate în primele 6 luni ale anului”.

În plus, potrivit articolului 17 (2)⁵ din aceeași lege, ”Totalul cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat nu poate fi majorat pe parcursul anului bugetar, cu ocazia rectificărilor bugetare”.

Așadar, nu se putea mări plafonul cheltuielilor de personal printr-o eventuală rectificare bugetară în condițiile legii, deci nu putea avea loc mărire a salariilor bugetare cu mai mult de 12% față de anul 2016, atât cât a fost prevăzut în bugetul aprobat pentru 2017 și oricum o rectificare bugetară nu ar fi putut avea loc mai devreme de 1 iulie 2017.

2. Promisiunile noi și impactul pe care-l anunță

Cităm declarațiile făcute astăzi⁶, 6 iunie 2017, de ministrul Muncii: ”(…) ar urma să facem majorări salariale la absolut toţi bugetarii cu 25% creşteri pe salariul brut începând cu data de 1 ianuarie 2018, după care, începând cu data de 1 martie, o majorare de încă 20% la salariile pentru educaţie, care, cumulat cu cei 25% înseamnă per total o creştere de 50% cum am promis şi cu grila până în 2022 pentru medici şi asistente tot de la 1 martie. Aceasta ar fi varianta cu care noi intrăm în comisie”.

Alăturăm celei de mai sus și o declarație din partea premierului, care a spus, în aceeași zi, că ”impactul total, în forma aceasta, este aproape 76 miliarde lei, la 8,6% din PIB, în parametri normali ca efort bugetar”.

Din cele două declarații înțelegem că promisiunea privind impactul bugetar al creșterii anvelopei salariale din sistemul bugetar estimat la 32 de miliarde lei până în 2020 nu va fi respectată, ci se va ajunge la un impact bugetar cu 237.5% mai mare decât cel promis inițial.

Unul dintre motive este acela legat și de schimbarea promisiunii din program – de la 56% mărire pe bugetul total alocat pentru cheltuielile de personal prin creșterea mediei salariilor din sistemul bugetar s-a ajuns la o promisiune legată de mărire a tuturor salariilor din sistemul bugetar.

Ce consecințe ar putea avea o astfel de politică macro-economic e imposibil de evaluat acum. La cum arată astăzi economia, e puțin probabil că o astfel de creștere este o măsură sustenabilă.

Pentru a urmări alte evoluții și analize privind îndeplinirea Programului de guvernare, vă invităm să ne urmăriți pe https://guvernometru.factual.ro.
06/06/2017

Categorie: Uncategorized

Scurt istoric al achizițiilor publice în România

Partea 1

Ce verificăm?

Verificare

Legislația privind achizițiile a fost modificată de 30 de ori în 12 ani.

Cronologia modificărilor legislației pe achiziții publice

Partea a II-a

Ce spun cifrele?

Ce presupune procedura contestațiilor conform legislației în vigoare

Studiu de caz

Concluzie

Cât costă o informație de interes public la Compania Municipală Imobiliară București

Context

Ce verificăm

Verificare

Concluzie

Liviu Dragnea a vorbit despre o posibila lege a defăimării. Ce măsuri există în alte state împotriva defăimării

1. Legi penale ce interzic insulte aduse statului

2. În ceea ce privește legile penale care interzic insultele aduse instituțiilor de stat

Poziții oficiale pe subiectul legilor defăimării

Cătălin Rădulescu despre procentul de femei din conducerea PSD

Dragnea despre industria cinematografică și diversitatea geografică a vecinilor României

Diversitatea geografică a vecinilor României

Infrastructura de producție de film din România, Ucraina și Bulgaria.

Dragnea despre industria cinematografică și diversitatea geografică a vecinilor României

Diversitatea geografică a vecinilor României

Infrastructura de producție de film din România, Ucraina și Bulgaria.

Guvernul Dăncilă

Distribuția pe județe / provincii istorice / partide a celor 27 de miniștri

Publicitate pe site-ul Factual?

Completați sondajul

Analiză privind plafonarea indemnizațiilor pentru mame

Factual, despre legea salarizării în sistemul public