Am pornit de la o declarație a Oanei Bulai (PSD), pentru a verifica un conținut care este rostogolit de mulți dintre politicienii români cu înclinații naționaliste și/sau suveraniste – tema poporului român pașnic, care nu a atacat niciodată popoare vecine.
„România nu a fost niciodată un imperiu colonial şi nici nu a atacat popoare vecine pentru a câştiga noi teritorii. Românii au fost paşnici, şi-au îngrijit propriul lor pământ. Alţii au venit mereu peste noi încercând să ne subjuge”. – Oana Bulai (PSD)
Context
Pe 26 octombrie, într-un comunicat de presă publicat pe site-ul oficial al Camerei Deputaților, deputata Oana Gianina Bulai a vorbit despre situația aderării României în spațiul Schengen. În declarația sa, Bulai a vorbit despre importanța valorilor europene, despre solidaritatea europeană și creșterea euroscepticismului ca factori pozitivi ce ar trebui să asigure integrarea României în cadrul Schengen.
Cea mai mare parte a afirmațiilor sale au fost dedicate situației tensionate asupra imaginii statului român în câștigarea credibilității celorlalte state membre pentru obținerea unui rezultat pozitiv. Actorul principal pe care l-a criticat a fost Olanda din cauza opoziției active asupra intrării României în Schengen. Motivele invocate de deputata Oana Bulai făceau referire la nevoia de respect reciproc și lipsa de egalitate între dintre statele membre, dar de asemenea a vorbit și despre implicarea entităților private olandeze de pe teritoriul României. Însă afirmația care ne-a ieșit în evidență este legată de poziția neutră a României de-a lungul istoriei și neutilizarea agresiunii interstatale pentru obținerea de teritorii făcând o comparație cu trecutul colonial al Olandei.
Sursa afirmației: Camera Deputaților
Verificare
Poziționarea României ca fiind victima coloniilor occidentale este o specificitate a discursului comunist și a unui limbaj de lemn, în care Republica Socialistă Română trebuia să ducă o luptă continuă cu expansionismul țărilor din Europa de Vest. Nuanțele acestui tip de discurs se regăsesc prin trimiterea la neimplicarea României în agresiuni militare pentru acapararea teritoriilor și lupta continuă de apărarea împotriva celorlalți care „au venit mereu peste noi încercând să ne subjuge”.
Lipsa unui trecut colonial este o certitudine clară în istoria statului român, însă asumpția legată de neutilizarea forței militare pentru a acapararea unor noi teritorii ar presupune că România are o tradiție a neutralității în relațiile internaționale.
Conform Organizației Națiunilor Unite, neutralitatea presupune „statutul juridic care decurge din abținerea unui stat de la orice participare la un război între alte state, menținerea unei atitudini de imparțialitate față de beligeranți și recunoașterea de către beligeranți a acestei abțineri și imparțialitate”. Pentru a determina dacă România a respectat acest aspect al dreptului internațional, trebuie să luăm în considerare istoria statului român și dacă imparțialitatea a fost menținută față de diverse conflicte interstatale. Însă istoria României clarifică foarte ușor această chestiune prin implicarea armatei române în misiuni ofensive în afara teritoriului național. În unele din aceste contexte, România a avut ca scop obținerea unor teritorii precum Transilvania, Cadrilaterul, Basarabia sau Bucovina de Nord.
Aici trebuie reamintite două episoade istorice importante pentru încercările României de a-și extinde granițele prin utilizarea armatei. Primul episod este implicarea României în cel de-al Doilea Război Balcanic:
„O a doua grupare, secundară, (comandată de generalul Ioan Culcer) cuprindea circa 20% din forţe (Corpul 5 de armată) şi avea un obiectiv operativ-strategic limitat – ocuparea teritoriului dobrogean revendicat de România” (Marcel Proca, Societatea românescă şi Bârladul în ani de război. Consideraţii: politice, militare şi cotidiene, Ed. Sfera, Bârlad, 2013, pp. 66)
În urma acestei ocupații, statul român a obținut Cadrilaterul, prin Conferința de pace din anul 1913 (Keith Hitchins, „România 1866-1947”, București: Humanitas, 2017, pp. 158-161). Profesorul de istorie modernă și contemporană Matei Gheboianu arată că această cucerire nu poate fi justificată de criterii etnice:
“Chiar dacă nu au existat lupte propriu-zise, în urma Păcii de la București (1913), România va primi cele 2 județe din sudul Dobrogei, regiune cunoscută sub numele de Cadrilater. Din punct de vedere etnic, Cadrilaterul era o regiune cu o populație preponderent turco-tătară, românii reprezentând o minoritate. Preluarea acestei regiuni nu poate fi susținută de principiul etnic”.
Cel de-al doilea episod (îl regăsim tot în volumul citat, pp. 538-556) este înaintarea armatei române peste Nistru, din anul 1941, în încercarea prim-ministrului Antonescu de a crea o zonă-tampon pentru a putea menține realipirea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Dar ofensiva armată a însemnat mai mult decât atât, armata română obținând chiar administrarea unor teritorii din Ucraina de astăzi. Explică, pentru Factual.ro, Matei Gheboianu, conf. dr. la Facultatea de Istorie din Universitatea din București:
„Ofensiva dincolo de Nistru, până la Stalingrad, alături de armata germană, nu a constat doar într-o participare militară, ci și în faptul că armata română a primit administrarea Transnistriei, teritoriul dintre Nistru și Bug, care includea Odesa. Totul s-a întâmplat în urma unui acord germano-român, semnat la finalul lunii august 1941, la Tighina. Administrația română din Transnistria este vinovată de multiple acte antiseminte și de exterminare a populației evreiești și rome”.
Astfel, avem cel puțin două momente istorice celebre, în care România și-a utilizat capacitățile militare pentru ocuparea unor teritorii care nu-i aparțineau din punct de vedere juridic.
Este de menționat și celebrul episod al luptelor de la Plevna. Istoricii români îl numesc Războiul de Independență din 1877, dar istoria mondială îl notează ca Războiul ruso-turc, o confruntare între Imperiul Rus și Imperiul Otoman. Chiar dacă România nu a obținut teritorii în urma acelor lupte, totuși armata română a participat (cu pierderi umane semnificative), alături de armata rusă, la bătălii la sud de Dunăre, în nordul Bulgariei.
Armata română a trecut Dunărea în 1 septembrie 1877, pe podul improvizat la Siliştioara, lângă Corabia.
Potrivit unui articol publicat în Historia de cercetătorul Manuel Stănescu, de la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, cei 38.000 de militari români (42 batalioane, 32 escadroane şi 18 baterii) reprezentau cam jumătate din trupele aliate de la Plevna, cealaltă jumătate fiind trupe ruse. Aproape 3.000 de soldați români au murit în timpul luptelor de la Plevna, însă aportul trupelor noastre a adus o victorie importantă pentru Imperiul Rus, a cărui campanie stagna de cinci luni:
”Victoria de la Plevna a grăbit sfârşitul războiului. După cinci luni de stagnare, armata rusă s-a îndreptat spre Sofia şi Adrianopol, iar cea română, către Vidin şi Belogradcik, având misiunea de a anihila trupele otomane concentrate în nord-vestul Bulgariei pentru a asigura spatele şi flancul drept al trupelor ruse care se îndreptau spre Sofia” (extras din articolul lui Manuel Stănescu).
Este important să înțelegem că, deși au existat aceste incursiuni ale armatei române, ulterior granițele României au fost modificate de alți factori. În urma Primului Război Mondial, România a beneficiat de „Cele 14 puncte ale președintelui Wilson”, document care a permis autodeterminarea cetățenilor români și alipirea la statul național. În cazul celui de-Al Doilea Război Mondial, a urmat ocupația trupelor sovietice în România și pierderea teritoriilor obținute de prim-ministrul Antonescu (volumul citat, pp. 571-583).
Concluzii
Declarațiile deputatei Oana Bulai sunt trunchiate. România nu a fost niciodată un imperiu colonialist, dar a folosit în multiple rânduri forța armată pentru a obține teritorii care nu îi aparțineau.
