De
când discuția despre plafonarea indemnizațiilor pentru mame a
apărut în spațiul public, ne-am străduit să analizăm
factual argumentele folosite de ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu,
pentru a-și susține pozițiile pe acest subiect.
Nici măcar cu
ajutorul experților noștri sau al literaturii de specialitate nu am
putut ajunge la un verdict clar. Subiectul este unul extrem de complex, iar
modalitatea de calculare a acestei indemnizații este diferită de la țară
la țară, astfel că verdicte precum cel dat de ministrul muncii,
care a afirmat că am avea „cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”
pentru această indemnizație, sunt aproape imposibil de argumentat.
Pe „barometrul
adevărului” din metodologia Factual, afirmația de mai sus este una
imposibil de verificat. Totuși, chiar dacă nu putem oferi un verdict
clar, am încercat să înțelegem mai multe și credem că
cercetarea de mai jos aduce un pic mai multă lumină pe acest subiect.
Context
Discutând pe marginea modificării şi
completării cadrului legislativ privind concediul şi
indemnizația lunara pentru creșterea copiilor, Lia Olguţa
Vasilescu, ministrul muncii, a făcut o serie de afirmaţii:
Nimeni din România
nu contribuie vreodată pentru indemnizația de creștere a
copilului. Este o forma a statului de a ajuta familiile ca să-şi
crească acești copii în perioada în care nu lucrează. Deci, nu
avem ce sa vorbim aici de principiul contributivităţii, iar plafonul
este maxim din Uniunea Europeana. Puteam să-l facem şi mai jos.
Puteam să facem ca în ţări foarte dezvoltate din UE, să nu
mai dăm deloc sau să dăm 100 de euro. Dar n-am făcut-o. Am
plafonat la 1.800 de euro. Din punctul nostru de vedere, este îndestulător
pentru România, atât timp cât această sumă se dă şi în
Germania şi este maximum din UE. Nicăieri în lume nu există
posibilitatea ca să te întinzi cu această sumă în funcție
de venituri.
Pornind de la declaraţia Liei Olguţa
Vasilescu, vom analiza punctual:
● Cine contribuie la indemnizaţia de creştere a copilului în
România;
● Poate statul român să nu mai dea deloc sau să dea 100 de
euro ca indemnizaţie?
● Care este situaţia la nivelul Uniunii Europene.
Pentru a înţelege mai bine care este
diferenţa dintre cele două tipuri de indemnizaţii (plus
concediile aferente), vom apela la cadrul legislativ. Vom prezenta articole
relevante, care surprind aspectele de bază, şi nu vom insista asupra
unor cazuri speciale (precum drepturile de care poate beneficia o persoană
în urma unei sarcini cu gemeni, de exemplu). În cazul indemnizaţiei de
creştere a copilului, vom vedea cum arată textul legii înainte
şi după modificările făcute în acest an:
Concediul de maternitate şi |
Concediul de |
OUG 158/2005 (actualizată)
Capitolul I, art. 2, alin. 1: Concediile medicale şi art. 3: Dreptul la concediile art. 4, alin. 2: Cota de art. 7: Stagiul minim de cotizare pentru acordarea art. 10: alin. 1: Baza de calcul a Capitolul IV, art. 23, alin. 1: Asiguratele au dreptul la art. 24: alin. 1: art. 25, alin. 1: Cuantumul brut lunar al |
Legea 66/2016 (actualizată)
art.1, alin.1: Persoanele alin. 3: Indemnizaţia lunară
OUG 111/2010 privind art. 23, alin. 1: Fondurile art. 2:Calculul şi plata drepturilor _____________________________________
OUG 55/2017 pentru modificarea art. 1, alin. 1: Indemnizația lunară |
Contribuie cineva?
Din Legea 66/2016 privind
concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor
(despre care am vorbit şi mai sus) reţinem următoarele
prevederi:
Art. 2, alin. 1: Persoanele care, în
ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel
puţin 12 luni venituri din salarii şi asimilate salariilor,
venituri din activităţi independente, venituri din
activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,
supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu
modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare
venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani,
în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie
lunară.
Astfel:
● este prevăzut un stagiu minim de
cotizare de 12 luni. Stagiul de cotizare presupune ca persoana care
solicită concediul și indemnizația a realizat în această
perioadă venituri profesionale şi a contribuit, prin intermediul
contribuțiilor sociale şi/sau a impozitului pe venit, la bugetul
consolidat;
● indemnizația de creștere a copilului
reprezintă în acest context o redistribuire a taxelor și
impozitelor colectate de către stat, asemenea altor sume acordate ca
urmare a implementării politicilor sociale ale statului;
● obținerea indemnizației creștere a copilului este
condiționată de un stagiu de cotizare. Spre deosebire de ajutoarele
sociale „clasice”, atât concediul de creștere a copilului, cât și
ajutoarele acordate persoanelor cu handicap nu se asigură din Bugetul
Asigurărilor Sociale, ci din Bugetul de stat, prin bugetul Ministerului
Muncii şi Justiţiei Sociale.
Dar poate statul român să nu mai dea
nimic?
Există convenţii internaţionale
care reglementează aspecte din domeniul social. Spre exemplu, la nivelul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM ), avem în vedere în
principal Convenția 183 privind protecția
maternității (însoțită de Recomandarea 191 – care susține
prelungirea concediului de maternitate până la 18 săptămâni,
faţă de 14 săptămâni, cât prevede convenția) și Conventia 156 privind lucrătorii cu
obligații familiale (însoțită de Recomandarea 165 privind promovarea
concediului parental ca formă de susținere a echilibrului dintre
viaţa profesională și cea de familie). România nu a ratificat
până în prezent decât Convenția 183.
Convenția 183 impune ţărilor
semnatare acordarea unui concediu de maternitate plătit de minimum 14
săptămâni, care să acopere sarcina, naşterea şi
lăuzia. Separat de acordarea unei indemnizații, mamele și copiii
trebuie să primească gratuit îngrijirile medicale necesare. OIM precizează că beneficiile financiare (n.n.
indemnizația de maternitate) sunt o parte esențială a
protecției maternității. Aceste beneficii trebuie să fie la
un nivel care să asigure mamei şi copilului starea de confort şi
de sănătate necesare şi un standard de viaţă potrivit.
În cazul în care beneficiile financiare sunt legate de venituri, atunci nivelul
acestora trebuie să fie de minimum 2/3 din venituri. Accesul la
beneficiile financiare și îngrijirile medicale nu trebuie să fie
condiționat de vreun stagiu de cotizare.
Convenția 183 este implementată în
România prin OUG 158/2005 privind concediile şi
indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate. OUG
158/2005 prevede un stagiu minim de cotizare pentru acordarea drepturilor
prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o lună
realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă
concediul medical (art. 7), încălcând în acest fel prevederile
Convenției 183. Din acest motiv, OIM a solicitat României să explice
dacă femeilor care nu au acest stagiu le este totuși garantat accesul
la concediul de maternitate și care este indemnizația care se
acordă în acest caz.
De asemenea, OIM a solicitat României explicații
asupra modalității de rezolvare a situațiilor în care
indemnizația de maternitate, ca procent din venitul realizat, este sub
salariul minim garantat, prin prisma obligației de a asigura un venit
decent pe parcursul concediului de maternitate.
(Se poate deduce, din cele prezentate până
în acest punct, că statul român nu ar putea să nu mai dea deloc
sau să dea 100 de euro, ambele cazuri contrazicând obligația de a
asigura un venit decent mamei.)
Deși România nu a ratificat Convenția
156, a reglementat regimul concediului pentru îngrijirea copilului prin OUG 148/2005, care a transpus în
legislația națională Directiva 2010/18/UE de punere în aplicare a
Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului.
Directiva 2010/18/UE prevede obligația
ţărilor membre de a acorda, la cerere, concediul pentru
creșterea copilului ambilor părinţi, pe durata stabilită
prin legislația națională, dar nu mai puțin de patru luni.
Pentru ca Directiva sa-și atingă scopul, opțiunea de a beneficia
de concediu pentru creșterea copilului trebuie să fie o opţiune
reală. Aceasta implică, printre altele, asigurarea unui venit de
înlocuire (indemnizație) pentru perioada în care părintele aflat în
concediu nu realizează venituri din muncă, dar și o
importanță în asigurarea continuității drepturilor la
prestații de securitate socială în cadrul diferitelor regimuri, în
special asistența medicală (Clauza 5).
În consecinţă, opţiunea de a nu
le da nimic părinţilor duce la o încălcare a
obligațiilor minimale pentru concediul de creștere a copilului din Directiva 2010/18/UE, care, deși specifică rolul statelor membre în a determina
aceste lucruri, prevede niște standarde minimale: „Toate problemele
referitoare la venituri legate de prezentul acord trebuie să fie examinate
și determinate de către statele membre și/sau partenerii sociali
în conformitate cu legislația națională și/sau
convențiile colective și practicile naționale, ținând
cont de rolul venitului – printre alți factori – în ceea ce
privește luarea concediului pentru creșterea copilului.”
De asemenea, nu pot fi ignorate similitudinile
dintre concediul de maternitate și cel de creștere a copilului prin
prisma nevoilor financiare ale familiei. Din acest punct de vedere, este un
non-sens să susţii că, dacă pentru concediul de maternitate
p&##259;rintele are nevoie de un venit de înlocuire care să-i asigure lui
şi copilului un trai decent (recunoaștere făcută prin
ratificarea unei convenții internaționale), această nevoie
dispare brusc în perioada imediat următoare terminării concediului de
maternitate – mai exact pe perioada de creștere a copilului de până
la doi ani. Sau că nevoile financiare sunt atât de diferite încât
justifică diferențe substanțiale între cele două tipuri de
indemnizații – cea de maternitate și cea de creștere a
copilului.
Pentru a vedea care este situaţia la nivelul
Uniunii Europene, am consultat cel mai recent raport al secţiei dedicate
a Universităţii din Viena. Am selectat cinci state, printre care
Germania şi România; pentru mai multe detalii, vă invităm
să consultaţi documentul.
GERMANIA |
Concediul de maternitate şi ● 14 săptămâni (6 înainte de naştere; 8 după ● 100% din venituri, fără plafon. Concediul de ● ● ● ● ● |
ITALIA |
Concediul de maternitate şi ● 20 de săptămâni, dintre care cel puţin patru înainte ● 80% din venituri, fără plafon (100% pentru bugetari); Concediul de ● ● ● ● |
POLONIA |
Concediul de maternitate şi ● 20 de săptămâni (pentru un singur copil născut) – cel ● dacă o persoană nu poate beneficia de indemnizaţie de Concediul de ● ● valoarea indemnizaţiei se calculează pentru ambele cazuri |
ROMÂNIA |
Concediul de maternitate şi ● 18 săptămâni, dintre care şase sunt obligatorii ● 85% din media câştigurilor brute lunare din ultimele şase Concediul de ● ● |
SUEDIA |
Concediul de maternitate şi ● două săptămâni – obligatoriu, înainte sau după ● dacă femeia are o slujbă dificilă, are dreptul la ● dacă slujba poate reprezenta un pericol pentru făt şi Concediul de ● ● ● ● |
Putem observa aşadar că, fie și
doar la o primă vedere, o comparaţie echitabilă între state,
pornind de la perioadele de concediu şi indemnizaţiile respective,
este dificil de construit; datele de mai sus nu oferă informaţii cu
adevărat relevante în domeniu, dacă nu sunt însoţite de
statistici suplimentare. Lucrurile s-ar clarifica prin introducerea altor
indicatori socio-economici, care ar da profunzime analizei, precum
infrastructura de educaţie, accesibilitatea, alte beneficii acordate de
stat etc. Din acest punct de vedere, comparația făcută de
ministrul muncii este cel puțin forțată.
Concluzii
În încercarea de a justifica plafonarea
indemnizației de creștere a copilului, Lia Olguța Vasilescu face
o serie de afirmații parțial false. Potrivit legislației
europene, România nu are opțiunea de a nu da nimic și nici plafonul
pus de actuala legislație nu este cel mai mare din UE (nici ca durată
a concediului, nici ca procent din venituri), însă este într-adevăr
printre cele mai mari ca procent. Cu toate acestea, comparația între
diferitele forme de susținere a familiei și copilului este una
forțată și greu de utilizat ca argument (dar și de
verificat factual până la capăt) – Lia Olguța Vasilescu face
astfel niște afirmații care simplifică mult prea mult un subiect
extrem de complex ce nu poate fi rezolvat doar prin afirmații de tipul
”avem cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”.
Mulțumim pentru contribuții Lilianei
Bolan și Oanei Țoiu.