Analiză privind plafonarea indemnizațiilor pentru mame



De când discuția despre plafonarea indemnizațiilor pentru mame a apărut în spațiul public, ne-am străduit să analizăm factual argumentele folosite de ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu, pentru a-și susține pozițiile pe acest subiect.

 

Nici măcar cu ajutorul experților noștri sau al literaturii de specialitate nu am putut ajunge la un verdict clar. Subiectul este unul extrem de complex, iar modalitatea de calculare a acestei indemnizații este diferită de la țară la țară, astfel că verdicte precum cel dat de ministrul muncii, care a afirmat că am avea „cel mai mare plafon din Uniunea Europeană” pentru această indemnizație, sunt aproape imposibil de argumentat.

 

Pe „barometrul adevărului” din metodologia Factual, afirmația de mai sus este una imposibil de verificat. Totuși, chiar dacă nu putem oferi un verdict clar, am încercat să înțelegem mai multe și credem că cercetarea de mai jos aduce un pic mai multă lumină pe acest subiect.

 

 

Context

 

Discutând pe marginea modificării şi completării cadrului legislativ privind concediul şi indemnizația lunara pentru creșterea copiilor, Lia Olguţa Vasilescu, ministrul muncii, a făcut o serie de afirmaţii:

 

Nimeni din România nu contribuie vreodată pentru indemnizația de creștere a copilului. Este o forma a statului de a ajuta familiile ca să-şi crească acești copii în perioada în care nu lucrează. Deci, nu avem ce sa vorbim aici de principiul contributivităţii, iar plafonul este maxim din Uniunea Europeana. Puteam să-l facem şi mai jos. Puteam să facem ca în ţări foarte dezvoltate din UE, să nu mai dăm deloc sau să dăm 100 de euro. Dar n-am făcut-o. Am plafonat la 1.800 de euro. Din punctul nostru de vedere, este îndestulător pentru România, atât timp cât această sumă se dă şi în Germania şi este maximum din UE. Nicăieri în lume nu există posibilitatea ca să te întinzi cu această sumă în funcție de venituri.

 

 

Pornind de la declaraţia Liei Olguţa Vasilescu, vom analiza punctual:

      Cine contribuie la indemnizaţia de creştere a copilului în România;

      Poate statul român să nu mai dea deloc sau să dea 100 de euro ca indemnizaţie?

      Care este situaţia la nivelul Uniunii Europene.

 

 

Pentru a înţelege mai bine care este diferenţa dintre cele două tipuri de indemnizaţii (plus concediile aferente), vom apela la cadrul legislativ. Vom prezenta articole relevante, care surprind aspectele de bază, şi nu vom insista asupra unor cazuri speciale (precum drepturile de care poate beneficia o persoană în urma unei sarcini cu gemeni, de exemplu). În cazul indemnizaţiei de creştere a copilului, vom vedea cum arată textul legii înainte şi după modificările făcute în acest an:

 

Concediul de maternitate şi indemnizaţia de maternitate:

Concediul de creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a copilului:

 OUG 158/2005 (actualizată) privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate

 

 

Capitolul I, art. 2, alin. 1: Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul asiguraţii, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, sunt:c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;

art. 3: Dreptul la concediile şi indemnizaţiile prevăzute la art. 2 alin. 1 este condiţionat de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate destinată suportării acestor indemnizaţii, denumită în continuare contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii.

art. 4, alin. 2: Cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, pentru persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1), este prevăzută la art. 296^18 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2), cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii, destinată exclusiv finanţării cheltuielilor cu plata drepturilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, este de 0,85% şi se aplică asupra veniturilor supuse impozitului pe venit, pentru persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. a), c) şi d), asupra veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. e) sau asupra veniturilor declarate la casele de asigurări de sănătate de persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. f) şi se achită la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

art. 7: Stagiul minim de cotizare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o lună realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical.

art. 10: alin. 1: Baza de calcul a indemnizaţiilor prevăzute la art. 2 se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare, până la limita a 12 salarii minime brute pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii.

Capitolul IV, art. 23, alin. 1: Asiguratele au dreptul la concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, perioadă în care beneficiază de indemnizaţie de maternitate.

art. 24: alin. 1: Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naştere; alin. 2: Concediile pentru sarcină şi lăuzie se pot compensa între ele, în funcţie de recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în aşa fel încât durata minimă obligatorie a concediului de lăuzie să fie de 42 de zile calendaristice.

art. 25, alin. 1: Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de calcul stabilită conform art. 10; alin. 2: Indemnizaţia de maternitate se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Legea 66/2016 (actualizată) pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor

 

art.1, alin.1: Persoanele care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din salarii şi asimilate salariilor, venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie lunară.

alin. 3: Indemnizaţia lunară prevăzută la alin. (1) se stabileşte în cuantum de 85% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului şi nu poate fi mai mică de 85% din cuantumul salariului minim brut pe ţară garantat în plată.

 

OUG 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor

art. 23, alin. 1: Fondurile necesare plăţii drepturilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, cheltuielile administrative, precum şi cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

art. 2:Calculul şi plata drepturilor prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă, inclusiv a contribuţiei individuale de asigurări sociale de sănătate, se fac de către Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale, prin agenţiile teritoriale.

_____________________________________

 

OUG 55/2017 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor

art. 1, alin. 1:  Indemnizația lunară prevăzută la alin. (1) se stabilește în cuantum de 85% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani anteriori datei nașterii copilului și nu poate fi mai mică de 85% din cuantumul salariului minim brut pe țară garantat în plată și nici mai mare de 8.500 lei.

 

 

Contribuie cineva?

 

Din Legea 66/2016 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor (despre care am vorbit şi mai sus) reţinem următoarele prevederi:

Art. 2, alin. 1: Persoanele care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat timp de cel puţin 12 luni venituri din salarii şi asimilate salariilor, venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, denumite în continuare venituri supuse impozitului, beneficiază de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu handicap, precum şi de o indemnizaţie lunară.

Astfel:

      este prevăzut un stagiu minim de cotizare de 12 luni. Stagiul de cotizare presupune ca persoana care solicită concediul și indemnizația a realizat în această perioadă venituri profesionale şi a contribuit, prin intermediul contribuțiilor sociale şi/sau a impozitului pe venit, la bugetul consolidat;

      indemnizația de creștere a copilului reprezintă în acest context o redistribuire a taxelor și impozitelor colectate de către stat, asemenea altor sume acordate ca urmare a implementării politicilor sociale ale statului;

      obținerea indemnizației creștere a copilului este condiționată de un stagiu de cotizare. Spre deosebire de ajutoarele sociale „clasice”, atât concediul de creștere a copilului, cât și ajutoarele acordate persoanelor cu handicap nu se asigură din Bugetul Asigurărilor Sociale, ci din Bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale.

 

 

Dar poate statul român să nu mai dea nimic?

 

Există convenţii internaţionale care reglementează aspecte din domeniul social. Spre exemplu, la nivelul Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM ), avem în vedere în principal Convenția 183 privind protecția maternității (însoțită de Recomandarea 191 – care susține prelungirea concediului de maternitate până la 18 săptămâni, faţă de 14 săptămâni, cât prevede convenția) și Conventia 156 privind lucrătorii cu obligații familiale (însoțită de Recomandarea 165 privind promovarea concediului parental ca formă de susținere a echilibrului dintre viaţa profesională și cea de familie). România nu a ratificat până în prezent decât Convenția 183.

 

Convenția 183 impune ţărilor semnatare acordarea unui concediu de maternitate plătit de minimum 14 săptămâni, care să acopere sarcina, naşterea şi lăuzia. Separat de acordarea unei indemnizații, mamele și copiii trebuie să primească gratuit  îngrijirile medicale necesare. OIM precizează că beneficiile financiare (n.n. indemnizația de maternitate) sunt o parte esențială a protecției maternității. Aceste beneficii trebuie să fie la un nivel care să asigure mamei şi copilului starea de confort şi de sănătate necesare şi un standard de viaţă potrivit. În cazul în care beneficiile financiare sunt legate de venituri, atunci nivelul acestora trebuie să fie de minimum 2/3 din venituri. Accesul la beneficiile financiare și îngrijirile medicale nu trebuie să fie condiționat de vreun stagiu de cotizare.

 

Convenția 183 este implementată în România prin OUG 158/2005 privind concediile şi indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate. OUG 158/2005 prevede un stagiu minim de cotizare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a)-d) este de o lună realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical (art. 7), încălcând în acest fel prevederile Convenției 183. Din acest motiv, OIM a solicitat României să explice dacă femeilor care nu au acest stagiu le este totuși garantat accesul la concediul de maternitate și care este indemnizația care se acordă în acest caz.

 

De asemenea, OIM a solicitat României explicații asupra modalității de rezolvare a situațiilor în care indemnizația de maternitate, ca procent din venitul realizat, este sub salariul minim garantat, prin prisma obligației de a asigura un venit decent pe parcursul concediului de maternitate.

(Se poate deduce, din cele prezentate până în acest punct, că statul român nu ar putea să nu mai dea deloc sau să dea 100 de euro, ambele cazuri contrazicând obligația de a asigura un venit decent mamei.)

 

Deși România nu a ratificat Convenția 156, a reglementat regimul concediului pentru îngrijirea copilului prin  OUG 148/2005, care a transpus în legislația națională Directiva 2010/18/UE de punere în aplicare a Acordului-cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului.

 

Directiva 2010/18/UE prevede obligația ţărilor membre de a acorda, la cerere, concediul pentru creșterea copilului ambilor părinţi, pe durata stabilită prin legislația națională, dar nu mai puțin de patru luni. Pentru ca Directiva sa-și atingă scopul, opțiunea de a beneficia de concediu pentru creșterea copilului trebuie să fie o opţiune reală. Aceasta implică, printre altele, asigurarea unui venit de înlocuire (indemnizație) pentru perioada în care părintele aflat în concediu nu realizează venituri din muncă, dar și o importanță în asigurarea continuității drepturilor la prestații de securitate socială în cadrul diferitelor regimuri, în special asistența medicală (Clauza 5).

 

În consecinţă, opţiunea de a nu le da nimic părinţilor duce la o încălcare a obligațiilor minimale pentru concediul de creștere a copilului din Directiva 2010/18/UE, care, deși specifică rolul statelor membre în a determina aceste lucruri, prevede niște standarde minimale: „Toate problemele referitoare la venituri legate de prezentul acord trebuie să fie examinate și determinate de către statele membre și/sau partenerii sociali în conformitate cu legislația națională și/sau convențiile colective și practicile naționale, ținând cont de rolul venitului – printre alți factori – în ceea ce privește luarea concediului pentru creșterea copilului.”

 

De asemenea, nu pot fi ignorate similitudinile dintre concediul de maternitate și cel de creștere a copilului prin prisma nevoilor financiare ale familiei. Din acest punct de vedere, este un non-sens să susţii că, dacă pentru concediul de maternitate p&##259;rintele are nevoie de un venit de înlocuire care să-i asigure lui şi copilului un trai decent (recunoaștere făcută prin ratificarea unei convenții internaționale), această nevoie dispare brusc în perioada imediat următoare terminării concediului de maternitate  - mai exact pe perioada de creștere a copilului de până la doi ani. Sau că nevoile financiare sunt atât de diferite încât justifică diferențe substanțiale între cele două tipuri de indemnizații – cea de maternitate și cea de creștere a copilului.

 

 

Pentru a vedea care este situaţia la nivelul Uniunii Europene, am consultat cel mai recent raport al secţiei dedicate a Universităţii din Viena. Am selectat cinci state, printre care Germania şi România; pentru mai multe detalii, vă invităm să consultaţi documentul.

 

 

GERMANIA

Concediul de maternitate şi indemnizaţia de maternitate:

      14 săptămâni (6 înainte de naştere; 8 după naştere, obligatorii);

      100% din venituri, fără plafon.

Concediul de creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a copilului:

      până la 36 de luni după naşterea copilului pentru fiecare părinte, dintre care 24 de luni până când copilul împlineşte opt ani; este considerat drept individual şi este netransferabil;

      există două variante: una de bază (Basiselterngeld) şi una plus (ElterngeldPlus);

      Basiselterngeld: 12 luni după naştere (poate fi suplimentată cu încă două luni, dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin două luni de concediu); reprezintă 65% din veniturile nete din ultimul an - cel puţin 300 Euro şi cel mult 1800 Euro;

      ElterngeldPlus: 24 de luni după naştere (poate fi suplimentată cu patru luni, dacă fiecare dintre părinţi ia cel puţin patru luni de concediu); implică a lucra un număr redus de ore în această perioadă; 65% din veniturile nete ale ultimului an, dar fără a depăşi 50% din procentele care ar reveni părintelui în varianta de bază, adică între 150 și 900 euro;

      un părinte care nu se încadrează în aceste variante pe criteriul contributivităţii are dreptul la indemnizaţia minimă de 300 Euro pe lună (dacă nu este şomer pe termen lung).

ITALIA

Concediul de maternitate şi indemnizaţia de maternitate:

      20 de săptămâni, dintre care cel puţin patru înainte de naştere;

      80% din venituri, fără plafon (100% pentru bugetari);

Concediul de creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a copilului:

      6 luni pentru fiecare părinte; netransferabil între părinţi; părinţii îşi pot lua concediu până când copilul împlineşte 12 ani;

      30% din venituri în cazul în care copilul are sub şase ani (concediu neplătit dacă acesta are între 6 şi 12 ani)

      de la finalul concediului de maternitate până la 11 luni după naştere, mamele pot opta pentru a înlocui indemnizaţia de creştere a copilului cu vouchere cu valoare fixă de 600 Euro pe lună; aceasta este o măsură experimentală, valabilă până în 2018;

      tatăl are dreptul la concediu şi indemnizaţie de creştere a copilului, dacă mama nu are: în acest caz, beneficiază de orar redus de muncă şi de salariu întreg dacă mama este casnică sau self-empoyed, pentru 12 luni după naşterea copilului.

POLONIA

Concediul de maternitate şi indemnizaţia de maternitate:

      20 de săptămâni (pentru un singur copil născut) - cel mult şase înainte de naştere; sunt obligatorii 14 săptămâni după naştere;

      dacă o persoană nu poate beneficia de indemnizaţie de maternitate (nefiind angajată), primeşte o indemnizaţie parentală de 325 Euro pe lună pentru 14 săptămâni;

Concediul de creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a copilului:

      32 de săptămâni, care pot fi folosite până când copilul împlineşte şase ani;

      valoarea indemnizaţiei se calculează pentru ambele cazuri (maternitate şi creşterea copilului): mama poate opta pentru 80% din media veniturilor din ultimele 12 luni pentru toată perioada SAU pentru 100% din aceasta în timpul concediului de maternitate şi pe durata primelor şase săptămâni din concediul de creştere a copilului şi pentru 60% în restul concediului de creştere a copilului;

ROMÂNIA

Concediul de maternitate şi indemnizaţia de maternitate:

      18 săptămâni, dintre care şase sunt obligatorii după naştere;

      85% din media câştigurilor brute lunare din ultimele şase luni;

Concediul de creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a copilului:

      până la 24 de luni;

      85% din media veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii doi ani anteriori datei naşterii copilului, dar nu mai puţin de 85% din salariul minim brut; plafonat la cel mult 8500 lei (aprox. 1850 Euro).

SUEDIA

Concediul de maternitate şi indemnizaţia de maternitate:

      două săptămâni - obligatoriu, înainte sau după naştere;

      dacă femeia are o slujbă dificilă, are dreptul la până la 50 de zile de concediu în ultimele 60 de zile de sarcină şi la o indemnizaţie de 77,6% din venituri în această perioadă;

      dacă slujba poate reprezenta un pericol pentru făt şi angajatorul nu poate oferi alternative sigure, viitoarea mamă are dreptul la concediu pe o perioadă nelimitată înainte de naştere, cu o indemnizaţie de 77,6% din venituri;

Concediul de creştere a copilului şi indemnizaţia de creştere a copilului:

      fiecare părinte are dreptul la concediu de creştere a copilului până când copilul împlineşte 18 luni; acesta este de 240 de zile pentru fiecare părinte şi este transferabil;

      părintele este eligibil să primească o indemnizaţie calculată procentual din salariu dacă are un venit de peste 25,6 Euro pe zi, timp de 240 de zile înainte de naşterea copilului

      dacă este eligibil, părintele beneficiază de o indemnizaţie de 77,6% din venituri timp de 195 de zile (plafon: 45.852 Euro pe an) şi de o indemnizaţie fixă de 18 Euro pe zi, timp de 45 de zile;

      dacă nu este eligibil, părintele beneficiază de o indemnizaţie de 25,6 Euro pe zi, timp de 480 de zile.

 

 

Putem observa aşadar că, fie și doar la o primă vedere, o comparaţie echitabilă între state, pornind de la perioadele de concediu şi indemnizaţiile respective, este dificil de construit; datele de mai sus nu oferă informaţii cu adevărat relevante în domeniu, dacă nu sunt însoţite de statistici suplimentare. Lucrurile s-ar clarifica prin introducerea altor indicatori socio-economici, care ar da profunzime analizei, precum infrastructura de educaţie, accesibilitatea, alte beneficii acordate de stat etc. Din acest punct de vedere, comparația făcută de ministrul muncii este cel puțin forțată.

 

 

Concluzii

 

În încercarea de a justifica plafonarea indemnizației de creștere a copilului, Lia Olguța Vasilescu face o serie de afirmații parțial false. Potrivit legislației europene, România nu are opțiunea de a nu da nimic și nici plafonul pus de actuala legislație nu este cel mai mare din UE (nici ca durată a concediului, nici ca procent din venituri), însă este într-adevăr printre cele mai mari ca procent. Cu toate acestea, comparația între diferitele forme de susținere a familiei și copilului este una forțată și greu de utilizat ca argument (dar și de verificat factual până la capăt) - Lia Olguța Vasilescu face astfel niște afirmații care simplifică mult prea mult un subiect extrem de complex ce nu poate fi rezolvat doar prin afirmații de tipul ”avem cel mai mare plafon din Uniunea Europeană”.

 

 

Mulțumim pentru contribuții Lilianei Bolan și Oanei Țoiu.

Dacă-ți place ce facem, de ce nu ne susții printr-o donație?