România a fost și este o țară de analfabeți. Faptul că unii sau alții folosesc accidental cuvîntul scris e complet irelevant. Atitudinea românilor față de cuvîntul scris e exact cea a papuașilor : scrisul e văzut ca ceva magic și misterios. Expresia „Arhivele secrete ale Vaticanului” trădează o mentalitate de trib amazonian. Pentru cei care au făcut latină, greacă și paleografie nu există „secrete” în arhivele Vaticanului.
Românii au un dispreț milenar pentru cuvîntul scris, pentru documente și arhive. Primul text românesc, Scrisoarea lui Neacșu, e păstrat în arhivele orașului săsesc Brașov, fiindcă românii nu aveau arhive. Nici mitropoliții, nici episcopii, nici mănăstirile nu au arhive – arhive vechi, din secolele 14-16. Preoții au fost și ei analfabeți pînă în secolul 19.
În asemenea culturi orale, istoria e înlocuită de basm. Erich von Däniken, marțienii, tainele piramidelor, Atlantida – toate acestea sînt basme compuse cu materiale luate din cultura scrisă, cu limbajul și cu aparența textului științific. Napoleon Săvescu, Mihai Vinereanu, Sorin Paliga, Lucian Cueșdean – toți aceștia scriu basme despre daci, cu diverse toppings – dar esențialmente basme. Nicolae Densuşianu cu Dacia preistorică e primul autor de asemenea basme.
Românii au nevoie să fie fascinați de strămoșii lor, să afle că sînt urmașii unui popor glorios. dacii sînt exact ca tofu: așa cum tofu n-are nici un gust și trebuie condimentat, tot așa, despre daci nu știm mai nimic, putem spune orice despre ei ca să alcătuim un basm, pentru a satisface fascinația unui popor frustrat că a avut o istorie irelevantă și marginală. Oamenii din culturile orale nu au repere să distingă adevărul de poveste și realitatea de basm.
După 1980, Nicolae Ceaușescu a încurajat mania dacică. Au tot apărut cărți despre limba dacilor, de la tîmpenii grotești ca Berinde și Lugojan, Contribuții la cunoașterea limbii dacilor, la prostii ca Ariton Vraciu, Limba daco-geților, pînă la chestii absolut toxice, I. I. Russu, Limba traco-dacilor, o monstruozitate promovată intens atunci, și care e citată și astăzi, din păcate.
Oameni vag frecventabili, ca Lucian Boia, care au tot scris despre istoria transformată de regimul comunist în mitologie, nu au zis nimic despre subiectul tabu al dacilor și limbii lor: rîdem, glumim, dar nu părăsim incinta.
După 1990, securiștii bătrîni, SRI și naționaliștii analfabeți (20 % din populație) au internalizat basmele despre daci ale lui Ceaușescu. Dar e greșit să credem că aceste aiureli sînt doar cultură populară marginală. Statul subvenționează gras aceste scorneli: Mihai Vinereanu, Dicționar etimologic al limbii române „pe baza cercetărilor de indo-europenistică” din 2008 a fost „editat cu sprijinul Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică”; Viorica Enăchiuc, Codex Rohonczi (altă carte delirantă) Editura Alcor, 2002, e și ea finanțată de Ministerul Culturii – era ministru Răzvan Theodorescu.
Cei mai vinovați, desigur, sînt angajații din mass-media, care, de dragul ratingului, promovează orice senzaționalism, fără să le pese de minime reguli de deontologie, fără să cheme niciodată vreun specialist. România a avut un excedent de 50.000 de morți în pandemia de coronavirus, fiindcă televiziunile au considerat că antivaccinista Olivia Steer face rating mai bun.
Democrația trădează la fel de abject știința cum o trădează și totalitarismul. Dictatura ratingului e la fel de rea ca propaganda totalitaristă.
Un medic senil, Lucian Cueșdean, a pus mîna pe un dicționar punjabi și a început să caute cuvinte românești. Cele mai multe sînt false pozitive (am scris, cu Alexandru Șișu, o carte întreagă despre psihologia cognitivă a lingvisticii istorice, Reconstructing languages. A cognitive assessment of historical and comparative linguistics. O parte sînt moșteniri comune din indo-europeană, altă parte, împrumuturi din persană, arabă ori turcă (spre română, respectiv spre hindi și bengali).
Nu există absolut nici o legătură specială între română și punjabi, nici o istorie comună între români și indieni. Există doar românii, un popor mic, apărut tîrziu, care nu scrie nimic, și care e atestat în cronicile și documentele altora. Maghiarii au stat și sînt atestați din sec. 8, sîrbii la fel, bulgarii din sec. 7. Primul stat român apare abia la 1300, cinci secole după sîrbi, șase secole după bulgari, patru secole după unguri. Românii creează state tîrzii și instabile (în afară de Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun și Ștefan, domniile sînt scurte, de cîte doi ani în medie ; nu există nici o tradiție sau rînduială de succesiune sau mod de alegere al domnilor, cel care reușea să mituiască mai mulți aliați lua tronul, de obicei cu luptă).
Știința nu a eliminat superstiția. Avem spitale, dar angajatele cu buze de rață de prin ministere se duc încă la ghicitoarele din Berceni. Am trimis cosmonauți pe Lună, dar casnicele la menopauză încă mai ascultă horoscopul dimineața. Avem istorie și arheologie, dar nu avem un public de adulți. Avem doar puberi frustrați care urmăresc basmele lui Daniel Roxin.
Diverși cretini spun „bine, dar de ce nu spuneți voi, istoricii/lingviștii cinstiți adevărul la TV/radio/ în cărți ?”
Există o asimetrie imensă între știință și pseudo-știință. Știința reală (istorie, arheologie, lingvistică istorică) e dificilă, seacă, are lacune și e pentru specialiști; iar realizatorii de emisiuni TV o evită. Pseudo-știința e entertainment, face rating, fascinează.
***Text publicat ca urmare a unui fact-check privind o presupusă limbă română arhaică, pentru care Factual.ro l-a consultat pe lingvistul Dan Ungureanu. Verificarea inițială poate fi citită aici.